Vom putea ajunge la pacea globală?
Ora de Psihologie
Dr. Leli
Idealul păcii mondiale capătă o formă și o substanță pe care nimeni nu și le-ar fi putut imagina acum zece ani. Obstacole care păreau de mult timp de netrecut s-au prăbușit în calea umanității; conflicte aparent ireconciliabile au început să cedeze în fața unor procese de consultare și de rezolvare; voința de a contracara agresiunea militară printr-o acțiune internațională unificată câștigă teren. Efectul a fost acela de a trezi în masele umanității și în mulți lideri mondiali o speranță pentru viitorul planetei care aproape că se stinsese.
Peste tot în lume, energii intelectuale și spirituale uriașe încearcă să-și croiască drum, energii a căror presiune crescândă este direct proporțională cu frustrările ultimelor decenii. Pretutindeni se înmulțesc semnele că popoarele pământului doresc să pună capăt conflictelor, suferințelor și devastărilor de care nicio țară nu este acum imună. Aceste impulsuri emergente spre schimbare trebuie să fie valorificate și direcționate spre depășirea ultimelor bariere care împiedică realizarea visului străvechi al păcii globale. Efortul de voință pe care îl necesită această sarcină nu poate fi evocat prin simple apeluri la acțiune împotriva nenumăratelor rele care afectează societatea. Trebuie să fie stimulată de o viziune a prosperității umane în adevăratul sens al cuvântului, de o conștientizare a posibilităților de bunăstare materială și spirituală care sunt acum la îndemână. De asemenea, trebuie să fie în beneficiul tuturor locuitorilor planetei fără discriminare, fără a impune condiții străine de obiectivele fundamentale ale unei astfel de reorganizări a afacerilor umane.
Istoria a documentat până acum experiența triburilor, culturilor, claselor sociale și națiunilor. Odată cu unificarea materială a planetei în acest secol și cu recunoașterea interdependenței tuturor celor care o locuiesc, istoria umanității ca un singur popor este pe cale să înceapă. Îndelungata și lenta civilizație a caracterului uman a fost o dezvoltare sporadică și, după cum recunoaște toată lumea, inegală în ceea ce privește beneficiile materiale pe care le-a conferit. Cu toate acestea, înzestrați cu toată bogăția varietății genetice și culturale care s-a dezvoltat în decursul epocilor trecute, locuitorii Pământului sunt acum provocați să se bazeze pe moștenirea lor colectivă pentru a-și asuma în mod conștient și sistematic sarcina de a-și proiecta propriul viitor.
Este iluzoriu să presupunem că putem formula o viziune a următoarei etape a progresului civilizației fără o regândire minuțioasă a atitudinilor și ipotezelor pe care se bazează în prezent concepțiile de dezvoltare socială și economică. Este evident că o astfel de regândire va trebui să abordeze aspecte practice legate de direcția politică, utilizarea resurselor, procedurile de planificare, metodologiile de punere în aplicare și organizarea. Dar în curând vor apărea întrebări fundamentale, legate de obiectivele pe termen lung care trebuie urmărite, de structurile sociale necesare, de implicațiile anumitor principii de justiție socială pentru dezvoltare, precum și de natura și rolul cunoașterii în producerea unei schimbări permanente. Într-adevăr, această reexaminare va fi forțată să caute un consens larg în ceea ce privește înțelegerea naturii umane în sine.
Toate aceste aspecte conceptuale și practice pot fi discutate în direcția problemei unei strategii de dezvoltare globală. Și anume, convingerile predominante cu privire la natura și scopul procesului de dezvoltare. Ipotezele care stau la baza majorității planificărilor actuale de dezvoltare sunt în esență materialiste. Altfel spus, scopul dezvoltării este definit în termeni de promovare cu succes în toate societățile a acelor mijloace de obținere a bunăstării materiale care, prin încercări și erori, au ajuns să caracterizeze anumite regiuni ale lumii. În realitate, ceva se schimbă în discursul despre dezvoltare, pentru a se adapta la diversitatea culturilor și a sistemelor politice și ca răspuns la pericolele alarmante create de degradarea mediului. Dar ipotezele materialiste de bază rămân în esență necontestate. În zilele noastre, nu mai este posibil să credem că concepțiile de dezvoltare socială și economică la care a dat naștere viziunea materialistă a vieții sunt capabile să satisfacă nevoile umanității. Previziunile optimiste cu privire la schimbările pe care ar fi trebuit să le producă s-au estompat în prăpastia tot mai mare care separă nivelul de trai în scădere relativă al unei minorități minuscule de sărăcia care afectează marea majoritate a populației lumii. Această criză economică, pe care o trăim la debut, fără precedent, împreună cu dezorganizarea socială, care a contribuit la generarea ei, reflectă o gravă eroare conceptuală cu privire la natura umană. Într-adevăr, nivelul de reacție provocat în ființele umane de stimulentele ordinii dominante nu numai că este insuficient, dar pare aproape nesemnificativ în fața evenimentelor mondiale. Acest lucru arată că, dacă dezvoltarea societății nu găsește un scop care să transceadă simpla îmbunătățire a condițiilor materiale, nici măcar aceste obiective nu vor fi atinse. Acest scop trebuie căutat în dimensiunile și motivațiile spirituale ale vieții, care transcend un peisaj economic în continuă schimbare și diviziunea impusă în mod artificial a societăților umane în „dezvoltare” și „în curs de dezvoltare”.
În cazul în care scopul dezvoltării este redefinit, devine necesară, de asemenea, reexaminarea ipotezelor privind rolul corect al actorilor în acest proces. Rolul crucial al guvernului, la toate nivelurile, nu mai are nevoie de nicio explicație. Dar generațiile viitoare vor găsi aproape de neînțeles că, într-o epocă care aduce un omagiu filosofiei egalitariste și principiilor democratice aferente, planificarea dezvoltării poate considera masele umane în esență ca beneficiari ai beneficiilor oferite de asistență și educație. Deși conceptul de participare este acceptat în principiu, posibilitățile de luare a deciziilor lăsate majorității popoarelor lumii sunt, în cel mai bun caz, secundare, limitate la o serie de opțiuni formulate de organisme la care nu au acces și condiționate de obiective adesea ireconciliabile cu percepția lor asupra realității. Această abordare este, implicit, dacă nu explicit, aprobată chiar de religiile instituționale. Gândirea religioasă dominantă, îngreunată de tradiții paternaliste, pare incapabilă să transforme credința pe care pretinde că o are în dimensiunile spirituale ale naturii umane într-o credință în capacitatea colectivă a omenirii de a transcende condițiile materiale.
O astfel de atitudine pierde din vedere semnificația a ceea ce este poate cel mai important fenomen social al vremurilor noastre. Deși este adevărat că guvernele lumii încearcă să construiască o nouă ordine mondială prin intermediul instrumentului Națiunilor Unite, este la fel de adevărat că popoarele lumii sunt electrizate de aceeași viziune. Răspunsul lor a luat forma unei înfloriri bruște a nenumărate mișcări și organisme de schimbare socială la nivel local, regional și internațional. Drepturile omului, promovarea femeilor, cerințele sociale ale unei dezvoltări economice durabile, depășirea prejudecăților, educația morală a copiilor, alfabetizarea, asistența medicală de bază și o mulțime de alte probleme foarte importante necesită de urgență patronajul unor organisme susținute de un număr tot mai mare de oameni din toate colțurile lumii. Transformarea modului în care atât de mulți oameni obișnuiți încep să se vadă pe ei înșiși, o schimbare care este dramatic de bruscă în panorama istoriei civilizației, ridică întrebări fundamentale cu privire la rolul atribuit întregii omeniri în proiectarea viitorului planetei.
Principiul de bază al unei strategii care poate determina populația lumii să își asume responsabilitatea pentru destinul colectiv trebuie să fie conștientizarea unității umanității. În mod înșelător de simplu, în discursul oamenilor, noțiunea că umanitatea constituie un singur popor pune fundamental în discuție modul în care majoritatea instituțiilor societății contemporane își îndeplinesc funcțiile. Sub forma structurii antagoniste a guvernării civile, a principiului clientelismului căruia îi este imprimat în cea mai mare parte dreptul civil, a glorificării luptei dintre clase și alte grupuri sociale sau a spiritului competitiv atât de predominant în viața modernă, conflictul este acceptat ca fiind resortul principal al interacțiunii umane. Reprezintă o expresie suplimentară, în organizarea socială, a interpretării materialiste a vieții care s-a consolidat progresiv în ultimele două secole.
Ceea ce se aplică în viața individului are un corespondent în societatea umană. Specia umană este un complex organic, vârful de lance al procesului evolutiv. Faptul că, conștiința umană operează în mod necesar printr-o varietate infinită de minți și motivații individuale nu îi diminuează unitatea substanțială. Într-adevăr, tocmai diversitatea intrinsecă este cea care distinge unitatea de omogenitate sau uniformitate. În mod clar, progresul rasei nu s-a făcut în detrimentul individualității umane. Pe măsură ce organizarea socială a crescut, a crescut și posibilitatea de exprimare a capacităților latente în fiecare ființă umană. Deoarece există o relație reciprocă între individ și societate, transformarea necesară astăzi trebuie să aibă loc simultan în conștiința umană și în structura instituțiilor sociale. O strategie de dezvoltare globală își poate găsi scopul în oportunitățile oferite de acest dublu proces de schimbare. În acest moment crucial al istoriei, acest scop trebuie să fie crearea unor fundații durabile pe care o civilizație planetară să poată lua treptat formă.
Pregătirea bazelor unei civilizații globale necesită crearea unor legi și instituții care să aibă caracter și autoritate universală. Acest demers poate începe doar atunci când conceptul de unitate a rasei umane va fi acceptat pe deplin de către cei care au sarcina de a lua decizii și când principiile relevante vor fi propagate prin intermediul sistemelor educaționale și al mass-mediei. Dincolo de acest prag, se va pune în mișcare un proces prin care popoarele lumii pot fi implicate în sarcina de a formula obiective comune și de a se strădui să le atingă. Doar o astfel de reorientare fundamentală îi poate proteja și de demonii străvechi ai conflictelor etnice și religioase. Numai prin conștientizarea faptului că sunt un singur popor, locuitorii pământului vor putea să se îndepărteze de tiparele conflictuale care au dominat organizarea socială în trecut și vor începe să învețe căile colaborării și ale concilierii.
