Povestea lui George

Jocul de noroc, istoria lui, ce se intâmplă în mintea celor care joacă, ce îi face să aibă un anumit comportament și ce trăiește jucătorul în sala de joc….mă provoacă să cunosc istorii ale celor care joacă și pe care îmi doresc să le împărtășesc cu voi, cititorii.

Poveștile din sala de joc sunt magice uneori, cutremurătoare alteori, interesante și pline de mister.

Ca să cunosc una dintre aceste povești intru în sala de joc dintr-un mall cu pași fermi, hotărâtă să îmi fac loc subtil în mintea jucătorilor. Atmosfera este calmă, liniștită, dar se simte în aer adrenalina și …așteptarea!

Mă așez lângă o doamnă trecută de 40 de ani, care se uită încrezătoare la slotul din fața ei. Este fantastic cum expresia de pe chipul ei se schimbă în fracțiuni de secundă. De la bucurie la tristețe, frică, surpriză…. Este un adevărat exercițiu pentru pregătirea mea de psiholog în comportamentul uman să pot avea în timp real în fața mea atâtea emoții.

M-a întrebat cineva la un moment dat cum împart eu emoțiile și stările oamenilor, trăirile lor dintr-o situație anume. Care sunt cele bune și care sunt cele rele. I-am răspuns simplu, sunt doar emoții, sunt doar trăiri. Cel care face diferența este doar cel care le trăiește. Uitându-mă în jur, îmi întăresc și mai mult teoria. Emoțiile de pe fața celor care joacă sunt amestecate și fiecare le trăiește diferit.

Ochii mi se opresc pe un tânăr care trăiește extazul. În momentul acesta, ochii lui sunt mari, râde cu gura până la urechi și se apleacă spre cel de lângă el șoptindu-i ceva. Mă apropii și intru în vorba cu el. Își aprinde tacticos o țigară și îmi spune că este pregătit să își spună povestea.
Îl cheamă George și curiozitatea mea de psiholog se împletește cu cea de om. Care e povestea lui?
Îl cunosc, este înscris în programul „Joc responsabil” pe care îl coordonez și experiența lui de acolo a fost una foarte bună.
Se așază lângă mine și începe să îmi povestească cu voce egală, mândru de el și de reusitele lui.

Ce zici de o cafea? Îi place ideea și lângă ceștile de cafea aburind și cu un miros îmbietor încep să trăiesc cu voi și cu el, povestea lui George.
„Pot să spun că am trăit cele mai frumoase, dar și cele mai urâte momente din viața mea aici în sala de joc. Totul este să știi când să te oprești. Nu se compară cu nimic ce simt eu aici atunci când joc. Este ca o avalanșă de fericire.

Aici uit de tot ce e întunecat în trecutul meu. Am învățat să mă opresc la timp, am învățat să controlez jocul, nu să îl las să mă controleze și în felul acesta în sala de joc mă distrez. Uneori vin și cu soția mea și este o plăcere, râdem împreună, ne amuzăm de tot ce se întâmplă, pierdem, câștigăm.
Am învățat și am reușit să controlez suma de bani. Adică e simplu. Când plec la film mă duc cu 200 Ron. Atât am în buzunar, atât joc. La fel și aici. Plec cu o sumă fixă și pe aia o cheltui, nimic mai mult.”

De fapt acesta este secretul și ce spune George este rezultatul orelor de terapie. Impulsul e cel pe care este important să îl controlam. Este ca și cum simțim nevoia să facem ceva, suntem conștienți că nu ne face bine și totuși facem. Acolo e momentul să amânam, cât mai mult. Impactul psihologic este major. După un timp nevoia pe care o simțim devine din ce în ce mai estompată.

„De mic copil am primit o educație sănătoasă, dar rigidă. Părinții mei au crescut 4 copii mergând la biserică, eu și frații mei aveam reguli precise, adolescența mea a fost una plină de constrângeri, interdicții, lipsuri. Raportul meu cu banii nu era unul special, nu aveam, îmi doream să îmi pot cumpăra tot felul de lucruri, îmi doream să mă plimb, să călătoresc. Tata lucra din greu ca să putem trăi decent. Nu prea aveam cu cine vorbi și de multe ori visam cu ochii deschiși, imi imaginam că am bani, că pot face tot ceea ce îmi doream. La un moment dat m-am angajat în administrația publică și am început să câștig proprii bani. Îmi doream mult de tot o combină stereo și o mașină uzată pe care să le pot cumpăra din banii mei. Am strâns bani și după un timp am reușit să mi le cumpăr. Am început să merg la o școală profesională și am cunoscut-o pe prima mea iubită, de care m-am îndrăgostit și cu care m-am și căsătorit.
Astfel aveam o viață plină, cu școală, cu serviciul și cu iubita mea unde mergeam la fiecare sfârșit de săptămână. Trăiam intens, viața mea era plină de satisfacții, eram fericit…

Am hotărât să mă căsătoresc, am anunțat familia și toți erau încântați pentru mine, pentru viața mea care își urma cursul frumos. Am început să strâng bani pentru nunta pe care o visam.
Mi-am făcut prieteni la școală, la serviciu și am început să ies cu ei, pentru că îmi plăcea sportul și felul în care arătau amicii mei, care mergeau la sala de forță, am început să frecventez și eu o sală de sport.
Într-o după-amiază stăteam cu un amic în fața sălii de sport și privirea mi-a căzut pe o sală de jocuri de noroc, am fost curios și am intrat, era o posibilitate de câștig, aș fi putut să îmi îndeplinesc tot ce visam, m-am îndreptat către un aparat care m-a atras ca un magnet.”

Este gândul cu care mulți oameni intră în sala de joc – voi câștiga, voi avea bani ușor și repede. Este pasul care duce la jocul compulsiv. Așteptarea unor câștiguri mari duce la repetarea obsesivă a jocului, cu cât un jucător pierde bani, cu atât mai mult simte nevoia să joace ca să își poată recupera pierderea. E cercul vicios în care dacă nu intri jocul de noroc rămâne o plăcere. Exact așa trebuie tratat, ca o plăcere, ca o distracție.

„Din acea zi am început să merg în sala de joc de parcă făcea parte din viața mea.
În scurt timp am devenit un jucător compulsiv, am cheltuit toți banii pe care îi pusesem deoparte pentru nuntă.
De multe ori mă întorceam acasă plângând și părinții mei mă certau, țipau la mine, mă făceau în toate modurile, ceea ce mă făcea să mă simt și mai rău și mă încuraja să mă întorc acolo la aparatul meu, care îmi oferea satisfacții pe moment…”

Aici ar fi fost bine ca familia să știe cum să se poarte cu George. Este important să găsească înțelegere și acceptare. Ar fi putut compensa cu nevoia de a se întoarce la aparatul de joc.

„Nu reușeam să îmi dau nici o explicație, jocul era mai puternic decât mine și eu continuam să joc, să o mint pe iubita mea, să mint pe toată lumea.
Împreună cu iubita și cu părinții ei și ai mei alegeam localul pentru nuntă, organizam totul, alegeam mobila pentru casa noastră….. eu nu aveam curajul să le spun că banii pentru toate acestea nu mai existau. Când a venit momentul să fac prima plată și nu am avut cu ce să o fac, am spus o poveste pe care nu ar fi crezut-o nici macar un copil de 10 ani. Iubita s-a supărat, părinții mei m-au certat.

I-am rugat pe părinți să mă ajute să pot plăti tot ce comandasem pentru nuntă. Din fericire, m-au ajutat și am reusit să fac nunta, aveam o soție și multe planuri pentru viitor. Dar nu am reușit să spun alor mei despre faptul că frecventam sălile de joc de noroc.
La exact un an după nuntă am avut o fiică, Iulia, darul cel mai de preț pe care viața mi l-a dat. Primii ani de căsnicie au fost frumoși, jocul de noroc rămăsese undeva în spate. Am stat departe de aparatele de joc, dar în mintea mea la un moment dat a început să apară ideea că aș putea fi un jucător social. Am început să joc câte puțin, în anumite perioade. Și totuși ceva mă atrăgea cu niște fire nevăzute în sala de joc. Din ce în ce mai mult, perioade mai mari de timp…..
Într-o zi m-a vizitat unchiul meu și împreună cu el și sotia am ieșit în oraș și am ajuns într-o sală de joc unde cei doi au văzut cum am pierdut toți banii pe care îi aveam la mine, până la ultimul. Am avut o discuție aprinsă cu ei, nu le venea să creadă…
Sigur, am mințit din nou și am asigurat-o pe soția mea că era prima dată când făceam asta și că nu se va mai întâmpla. Dar, din păcate, pe ascuns am început să joc din ce în ce mai mult, să pierd sume din ce în ce mai mari… m-am împrumutat pentru prima dată, apoi am luat al doilea împrumut ca să îl acopăr pe primul, apoi pe al treilea și pe urmă le-am pierdut numărul. Viața mea a devenit una de jucător compulsiv, dedicată jocului în întregime. Totul trecea pe lângă mine, nu o vedeam pe fiica mea crescând, prietenii pe care îi frecventam erau doar jucători ca și mine.

Singurul punct pe care îl simțeam stabil era locul de muncă, dar întârziam și acolo, acasă ajungeam de fiecare dată după ce petreceam câteva ore bune în sala de joc găsind de fiecare dată scuze. Ori că m-am întâlnit cu un amic sau traficul…
Acasă eram absent, mă izolam în camera de zi de cum intram pe ușă, uitându-mă la televizor și chiar adormind de multe ori acolo. Evident că soția mea dormea singură în patul nostru din dormitor. Fiica mea creștea fără să îmi petrec timpul cu ea, să o ajut la școală, să mănânc cu ea și cu soția mea, ca o familie. Gândul meu era în permanență la joc. Sumele pierdute creșteau cu fiecare zi, lipseam din ce în ce mai mult seara de acasă și soția mea ajunsese să mă caute prin sălile de joc, să mă aducă acasă unde ne certam de fiecare dată. Nu se mai punea problema să ascund ce fac, ea îmi cerea să mă opresc, să mă gândesc la fată și la căsnicia noastră. Se gândea serios să mă părăsească.

Ea era disperată, eu de asemenea. Nu dormeam noaptea din cauza datoriilor, ma gândeam la aparatele de joc ca la singurele mele prietene.
În ziua în care am simțit că stau pe marginea prăpastiei, m-am gândit să fac un împrumut care să acopere toate datoriile și să mai am și pentru joc o perioada bună de timp. Însă în noaptea care a urmat zilei în care am luat decizia am suferit un atac, repetam fără întrerupere un număr. Soția mea a chemat salvarea și in timp ce eram dus la spital, ea a găsit în buzunarul hainei mele actele pentru împrumut și și-a dat seama că eu de fapt mă afundam și mai mult, că făceam datorii la bănci și la tot felul de persoane. A fost picătura care a umplut paharul pentru ea și în perioada următoare a cerut divorțul.

M-am întors în casa părinților… din cauza mea am pierdut totul, soția, copilul, casa, demnitatea. Îmi era rușine de mine, plângeam în fiecare seară, îl rugam pe tatăl meu de 70 de ani să mă ajute să găsesc o soluție. El a încercat să ia un împrumut de la bancă, dar nu a primit niciun răspuns favorabil din cauza vârstei lui. Și totuși o bancă a analizat cererea și a fost de acord să îi dea împrumutul, doar că trebuia să îl returneze într-un timp destul de scurt. Astfel, cu ajutorul părinților mei am reușit să plătesc toate datoriile.

Soția s-a reîntors la mine și am început să frecventam un psiholog. După un timp totul părea că merge spre bine, am început să capat încredere în mine și să gestionez banii familiei, să întrerup ședințele la psiholog, care nu mi se mai păreau utile.
La scurt timp am început din nou să joc. Sacrificiul tatălui meu și înțelegerea soției mele au fost inutile. Într-o zi, după o ceartă cu soția, am luat bani din casă și am intrat în sala de joc la aparatul meu gândindu-mă că în felul asta mă răzbun pe ea și că de fapt ea e vinovată pentru problema mea.
A fost pentru prima dată când în mintea mea a apărut gândul că am o problemă.

Și în timp ce băgam banii în aparat în sala de joc a apărut fiica mea cu iubitul ei. A început să plângă și să mă privească cu un dezgust greu de imaginat. A fost cea mai urâtă zi din viața mea. Cred că a fost momentul în care am hotărât că trebuie să fac ceva. Că într-un fel sau altul trebuie să mă salvez. Am plecat din sala de joc cu fiica mea de mână și aveam in minte un singur gând. Trebuie să o fac să fie mândră de mine.

Căutând pe internet a doua zi am găsit un program „Joc responsabil” destinat celor ca mine. Am sunat și… acel telefon a fost salvarea mea. Vocea de la capatul firului era atât de caldă, am stat de vorbă 40 de minute și m-am programat pentru o primă ședință. Psihologii care coordonau programul m-au introdus într-un grup unde am întâlnit oameni care aveau aceeași problemă.
Am fost entuziasmat, m-am hrănit cu întâlnirile de grup și terapia cu cei 12 pași m-a ajutat cum nu m-aș fi gândit vreodată.
Am descoperit că resursele care m-au ajutat să merg mai departe existau în mine dar nu știam că există. Astfel, soția mea, fiica, părintți, afecțiunea lor, stima de sine, voința de a mă schimba erau resursele pe care le-am folosit. În timpul ședințelor de terapie m-am simțit ca într-o familie. După 4 luni de terapie am simțit că începe noua mea viață, că sunt responsabil pentru ceea ce fac, că sunt mândru de progresul meu.

În timpul ședintelor de grup am învățat să accept că am o problemă, că orice om la un moment dat poate avea probleme, că important este să respect niște reguli ca să pot ține sub control un comportament compulsiv. Am învățat că este important să fiu sincer cu mine însămi și onest, deschis la minte, echilibrat.

Mai sunt multe defecte pe care trebuie să le corectez, dar simt ca sunt pe drumul cel bun. Deja sala de joc este un loc în care ma distrez, nu mai este acel hău adânc și negru care ajunsese.
Mulțumesc programului „Joc responsabil” și celor care l-au inițiat, Romanian Bookmakers și Romslot, pentru viața mea liniștită de acum. Am urmat terapia de grup cu psihologii de la Romanian Bookmakers, ei au avut răbdarea și priceperea să mă asculte, să mă ajute, să înțeleagă ce e important pentru mine. Și pot să spun cu mâna pe inimă ca faptul că psihologul care a răspuns la telefon a început consilierea atunci și a stat cu mine 40 de minute a fost decisiv. Aș sfătui pe toți cei care la un moment dat simt că au o problemă să apeleze cu încredere la acest program.”

Îmi zâmbește cu gura larg deschisă, e un zâmbet sincer, frumos, un zâmbet al unui om care a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă și care știe să aprecieze adevăratele valori ale vieții.
Îl las pe George să se distreze în continuare, închid reportofonul și mă grăbesc să pun pe hârtie povestea lui.

Deja mă gândesc ce va spune următoarea poveste… până data viitoare, trăiți liber!

Articolul precedentPremii colosale la poker pe internet
Articolul următorE-Arena Expo, ediția 2013

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.