DOAMNĂ MONICA TATOIU, AŢI TRECUT PRIN BUNE ŞI PRIN MAI PUŢIN BUNE. AVEŢI O PUTERE DE MUNCĂ EXTRAORDINARĂ. CE VĂ DĂ ACEASTĂ ENERGIE?

Soţul meu îşi pune întrebarea asta de 25 de ani şi n-a aflat răspuns. Domnule, eu sunt sârboaică. De fapt o combinaţie. Sârboaică după tată – care s-a numit Radivoievici -, unguroaică – după mama lui, care s-a numit Szegedi -, pe mama a chemat-o Costea ca fată, şi are o parte americană – de unde vine şi latura iudaică – şi una care vine dinspre moţi, din Munţii Apuseni. Totdeauna un astfel de melting produce energie cât un cocktail Molotov.

Am conformaţie slavă pentru că am moştenit linia Radivoievici. Stră-străbunicul meu vine din Muntenegru şi a fost un neînfricat luptător împotriva ocupaţiei otomane. De mică am fost o rebelă. Am fugit de acasă la patru ani, am traversat Timişoara singură, mergând la bunica mea, şi i-am spus că părinţii nu mă mai iubesc. Tocmai se născuse fratele meu. În comunism mă ridicam în şedinţele de partid şi întrebam de ce trebuie să aplaudăm. Şi am avut probleme, direct proporţ ionale, cu acest tip de atitudine. Dar asta m-a ajutat foarte mult în momentul în care am plecat din învăţământ şi am intrat în business.

„Dacă nu eram profesor, dacă nu eram matematician şi dacă nu eram rea, nu reuşeam. Cu asta te naşti. Eu nu cred că liderii se construiesc. E nevoie de un anumit profil şi de o anumită încăpăţânare şi, iniţial, de o anumită foame.“

Conduc o firmă, conduc oameni care au identităţi, personalităţi şi interese diferite. Să-i pui la un loc, să coagulezi această energie extraordinară şi, mai ales, s-o faci să producă profit pentru ambele părţi, nu-i uşor şi nu o poate face oricine. Îţi trebuie forţă…

…ŞI DIPLOMAŢIE.

Diplomată am devenit doar atunci când am avut propriul meu bulgăre de aur: copilul meu. Atunci am început să mă gândesc la consecinţele vorbelor mele. Până când s-a născut el, niciodată nu mam gândit la consecinţele cuvintelor şi acţiunilor mele. Totdeauna am făcut ce am simţit eu că trebuie făcut. Acum, mă gândesc de două ori când fac ceva.

AVEŢI O RELAŢIE STRÂNSĂ CU DIVINITATEA. ACEST MOMENT A CREAT-O SAU A POTENŢAT-O?

A potenţat-o. Tatăl meu a fost consilier la Mitropolia Banatului, iar eu am crescut în casa parohială a Înalt Prea Sfinţitului Corneanu. El a fost mentorul meu spiritual până am împlinit 12 ani. La biserică m-a dus mama în noaptea de Crăciun, la catolici. De la 10 ani am învăţat ce înseamnă respect, frică şi împăcare cu Divinitatea. Şi am învăţat că nimic pe lumea asta nu este întâmplător. Nu există haos, iar faptul acesta mi-a fost confirmat, mai târziu, în teza mea de doctorat, în „teoria câmpului“.

Însă fiind femeie şi fiind o personalitate foarte puternică într-o ţară în care misoginismul este la fel de puternic, am avut tendinţa de a mă revolta. De ce femeia trebuie să se supună bărbatului? Am căzut în patima feminismului neconstructiv, atitudine care a încetat la 27 de ani când am intrat în biserică – la a treia căsătorie. Am avut atunci un preot, la biserica Visarion, de la care am înţeles, pentru prima dată, mesajul creştin al tainei căsătoriei. Femeia nu este supusă bărbatului în sens de subordonare ierarhică, precum într-o companie sau într-o organizaţie. Femeia se află într-un raport de subordonare, exact aşa cum este biserica faţă de Iisus. Femeia este cea care trebuie să transmită valorile, ea trebuie să facă lucrurile să meargă înainte, să se ocupe de partea lumească a existenţei nucleului familiei, spre deosebire de bărbat care trebuie să se ocupe de problemele de strategie pe termen lung. Bărbatul este mult mai pragmatic, nu gândeşte visceral.

Visceralul are legătură cu supravieţuirea. Mintea bărbatului este organizată pe supravieţuirea speciei şi nu pe cea individuală. Faptul că am înţeles acest adevăr, care s-a accentuat de-a lungul timpului, m-a ajutat să construiesc o familie aşa cum trebuie ea să fie.

IAR DE AICI LA ORIFLAME?

Tatăl meu era medic cardiolog şi, la un moment dat, mi-a spus următorul lucru: „Nu trebuie să aştepţi să se întâmple câte ceva în fiecare zi. Când nu se-ntâmplă este o acumulare. Ca şi când îţi asiguri existenţa, pe termen lung, economisind la bancă. Trebuie să te gândeşi ce se va întâmpla peste 10 ani, nu astăzi sau mâine. Trebuie tot timpul să investeşti, şi în momentul în care acumulările cantitative creează o masă critică, ea sparge spaţiul iniţial şi creează unul mai mare. Tu însă trebuie tot timpul să construieşti, fără să te gândeşti la un câştig imediat. Şi asta s-a întâmplat. În 1995, când m-am întors de la o bursă în SUA -, terminasem a doua teză de doctorat în formarea formatorilor – lucrurile bune, făcute de părinţi mei, s-au întors în favoarea copilului.

Tatăl meu a fost medicul comunităţii evreieşti din Timişoara. Oamenii au fost ajutaţi, au avut copii, copiii aceia au vorbit unii cu alţii şi, în momentul în care s-a ivit un post în România, cineva, undeva la Paris, a spus „Am eu pe cineva în România, care nu are nicio treabă cu business-ul dar poate să facă din rahat bici“. Mi-au dat pe mână 300 de mii de dolari, eu având un salariu de 100 de dolari. Orice contract mi se punea în mână mă ducea cu gândul că cineva încearcă să mă păcălească. Am fost obsedată să nu mă păcălească cineva. Dacă nu eram profesor, dacă nu eram matematician şi dacă nu eram rea, nu reuşeam. Cu asta te naşti. Eu nu cred că liderii se construiesc. E nevoie de un anumit profil şi de o anumită încăpăţânare şi, iniţial, de o anumită foame. Copilul meu nu va face ceea ce fac eu pentru că a avut totul de-a gata, datorită conjuncturii.“

CARE SUNT CELE MAI IMPORTANTE REALIZĂRI ALE DUMNEAVOASTRĂ ÎN PLAN PERSONAL?

Am scris o carte. Pentru un om ocupat este foarte greu să se adune. Eu stau în faţa televizourului, seara, şi vorbesc tot mai urât cu ecranul acela. Atunci mi-am propus să scriu o carte şi aşa a apărut „Noi contra noi“. O carte care mă reprezintă. De câte ori o recitesc, am o stare de bine pentru că mi-am pus acolo tot oful şi am spus-o în aşa fel încât, cel care o citeşte să-şi regăsească propriile stări şi cuvinte. În afară de copilul meu, cartea asta – sper să aibe şi o urmare dacă voi reuşi să mă adun în acest concediu de iarnă – este cel mai frumos lucru.

V-AŢI PROVOCA NOROCUL, ÎNTR-UN CAZINO?

Nu-mi place să joc. Decât bridge. Dar nu pe bani. E un joc extraordinar, pentru care îţi trebuie memorie, atenţie, intuiţie. Dar poker nu.

De fapt, eu consider că un lucru foarte bun ar fi să investească cineva într-o zonă special gândită pentru diverse cazinouri şi cluburi destinate jocurilor de noroc. Ca un Las Vegas autohton, de pildă.

Articolul precedentUn român la Las Vegas
Articolul următorStu Ungar – DE LA EXTAZ LA… AGONIE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.