Câteva întrebări și mai multe posibile răspunsuri – episodul II
De Dan Iliovici, Vicepreședinte, ROMBET
Continuăm tema abordată în numărul precendent al revistei, despre cum putem evalua eficiența măsurilor și programelor de joc responsabil și, bazat pe aceste măsurători, cum putem controla și îmbunătăți aceste programe.
Primul pas este, așa cum am precizat cu mai multe ocazii, realizarea unui studiu de piață complex, exhaustiv, în baza căruia să obținem o serie de date și informații cât mai relevante, și care să reflecte în mod obiectiv realitatea.
Apoi punem în aplicare anumite programe, luăm măsuri de protecție pentru grupurile vulnerabile, realizăm (continuăm) educația tinerilor, pentru a-i pregăti pentru majorat și posibilul contact direct cu jocurile de noroc.
În fine, după o anumită perioadă de timp, un an, doi, reluăm studiul, în condiții cât mai apropiate de primul, și vedem cum stăm.
Aici cred că se cuvine să menționăm cât de greu este să replicăm un studiu în aceleași condiții, chiar și numai dacă ne referim la progresul tehnologic.
Dacă reușim să depășim barierele legate de specificul domeniului jocurilor de noroc, aspecte prezentate anterior, am putea presupune că realizatorii studiul vor reuși să obțină aceste date, bineînțeles cu ajutorul tuturor părților implicate și, poate în primul rând, cu ajutorul operatorilor.
Parafrazând titlul articolului de față, ne vom găsi apoi în fața următoarei întrebări:
Care sunt datele necesare pentru a evalua eficiența programelor joc responsabil?
Cel mai simplu răspuns ar fi legat de numărul de persoane/jucători care, după o expresie dragă jurnaliștilor de tabloide, au căzut în patima jocurilor de noroc. Numai că lucrurile nu sunt așa de simple.
Dincolo de exprimarea anecdotică, prin care jucătorilor deja li se pune stigmatul de împătimiți ai jocurilor de noroc, trebuie să ne raportăm la ce spun psihologii despre ce înseamnă și cum se definește dependența de jocuri.
Amintesc doar faptul că, potrivit specialiștilor, nu există o graniță clară între jucătorul obișnuit, ”normal”, și cel patologic. Astfel, avem o trecere graduală, continuă, fără granițe clare, de la jucătorul ocazional, cel care ține această pasiune sub control, până la cazurile patologice.
Există persoane aflate în zona de risc, dar fără a depăși zona acceptată ca ”normală”, avem apoi jucătorii cu probleme din pricina jocului și, la capătul acestei scale, ar fi jucătorul patologic, dependenții de joc, cei care au nevoie de tratament psihologic de specialitate.
Publicul larg (și în special mass-media) nu face însă diferența dintre aceste categorii de jucători, și nici nu ar avea cum, fără a avea acces la studiile de specialitate. De aici și nenumăratele titluri bombastice de genul ”Împătimiți ai jocurilor de noroc”, sintagme aplicate, fără noimă, tuturor celor ce ies sau intră într-o sală de joc.
Ceea ce este însă important, este faptul că evaluarea gradului de abatere de la normal o poate face doar psihologul, de aici și colaborarea absolut necesară între compania de studiu de piață și acești specialiști.
O întrebare fără răspuns. Deocamdată
Înainte de a formula această întrebare nerezolvată, iată o scurtă recapitulare, simplificată, a raționamentului de până acum:
• Facem un studiu și evaluăm numărul de persoane cu probleme de joc (dependenți);
• Aplicăm niște măsuri de educație și protecție;
• Refacem studiul și comparăm datele cu cele de la primul punct.
În baza acestor pași ar trebui să avem datele și informațiile necesare pentru a îmbunătăți programele de joc responsabil, dar…
Care dintre programe a fost (mai) eficient, care proiect a dus la o scădere a numărului de jucători problematici, și care nu?
De fapt, avem mai multe măsuri/programe, cel mai probabil cu efecte (rezultate) diferite: unele ar putea avea efecte pozitive, altele neutre (fără niciun efect direct), iar unele ar putea chiar să aibă rezultate nedorite.
Cum decelăm atunci care program a avut un anumit efect, din moment ce rezultatele sunt însumate, poate chiar cu unele ponderi, iar la final avem o singură cifră?! Asta fără a pune la socoteală și factorii perturbatori ai analizei, așa cum am menționat anterior: progresul tehnologic, apariția unor noi tipuri de jocuri sau de noi reglementări, chiar nelegate direct de domeniul jocurilor (vezi legislația privitoare la GDPR sau AML).
Dincolo de dificultatea de a avea un răspuns clar și simplu la această problemă, aș propune o abordare prin… învăluire.
Un posibil înlocuitor al acestei întrebări privind eficiența diferitelor proiecte, ar putea fi următoarea întrebare:
Câți dintre jucători au cunoștință despre programele de ajutorare a celor cu probleme, a dependenților de joc?
În mod curent, operatorii încearcă prin diferite metode, inclusiv cu ajutorul ”inteligenței artificiale”, să depisteze jucătorii aflați în zona de risc, a celor care încep să aibă probleme legate de jocul excesiv, și îndrumarea spre programele de joc responsabil, inclusiv spre ajutor de specialitate. În acest context, nu poate decât să fie benefic faptul că cei care au nevoie de ajutor, inclusiv rudele și/sau prietenii lor, vor avea cunoștință de existența acestor programe de ajutor/consiliere și vor putea apela la ele, în caz de nevoie.
Deasemenea, o creștere a numărului de persoane care accesează diferitele forme de îndrumare și ajutor, reprezintă un indicator al faptului că respectivele programe sunt cunoscute de cei interesați. Degeaba avem cele mai bune proiecte, dacă lumea nu știe de ele.
Poate ar trebui să menționez aici încă un aspect important:
Făcând cunoscute aceste programe tip Joc Responsabil, concepute în mod profesional, cu ajutorul celor mai buni specialiști, evităm ca cei care au nevoie de consiliere și ajutor să ”ajungă pe mâna” unor ”specialiști”, al căror principal scop este câștigul financiar. Unii dintre acești auto-intitulați experți, exacerbează în mod artificial cifrele privind jucătorii cu probleme, în baza unor așa-numite ”studii” de care nu a auzit nimeni, totul pentru a justifica necesitatea de a-și oferi ”serviciile” operatorilor, ba chiar de a accesa fonduri europene etc.
În ce privește eficiența programelor de educație, aici modalitățile de măsurare a eficacității ”lecțiilor” sunt și mai dificile, dacă ne raportăm la un orizont de timp în care am putea ajusta programele, în funcție de rezultate.
Cum să vedem dacă, de exemplu, tinerii ce participă la ”Antrenat de majorat” – proiectul derulat de Asociația Joc Responsabil cu elevi de liceu din principalele orașe din țară – vor avea la maturitate un comportament responsabil în ce privește bugetul personal, timpul alocat diferitelor activități și distracției, anturajul, alegerea prietenilor etc…?!
Dar chiar în lipsa unor modalități de evaluare a efectelor benefice, preventive, ale educației tinerilor, putem să ne inspirăm din programele similare din alte state cu tradiție în acest domeniu. Fără a indica un model, cred că printr-o colaborare cu toți factorii implicați în procesul educativ – Ministerul Educației, psihologi, părinți, elevi, și având la dispoziție experiența altor țări, vom putea să perfecționăm toate aceste proiecte și să planificăm altele, din ce în ce mai bune.
Rămâne însă întrebarea inițială: cum vom ști care sunt cele mai bune măsuri?!
