Negru de la eleganţă, de la mister, de la toate poveştile şoptite sau nespuse ale nopţilor de iubire tandră, profundă, infinită. Roz de la toate florile care n-au uitat să se copilărească în roua aprinsă a răsăritului, de la toţi norii albi, care filtrează în apus amintirile de peste zi ale soarelui.
Şi la mijloc, între toate şoaptele florilor şi ale nopţilor, locuieş te Denisa. Într-un zâmbet povestit cu răsfăţ, curiozitate, surprindere şi ştiinţa de a te face să-ţi recompui visele. Într-o adiere de alint, răsfirând parfumul părului. Imaginea neliniştilor tale se recompune în sclipirea potopului de perle răsfrânt peste arcuirea cefei, a gâtului. Te revezi acolo, aproape de toate gândurile ei, aproape de toate privirile ei, de toate visele în negru şi roz, ca o furtună de speranţă şi renunţare. A ta, a ei…
A mai trecut o zi. Soarele urcă iar de la roz, la înserare.
