Întotdeauna m-au fascinat cursele de cai. Nu neapărat cursa în sine, cât tot „mis en place“-ul, scena, decorurile, agitaţia de la case, transpiraţia pariorilor, clipa de ezitare, semnele mecanice precum cele ale brokerilor în marile licitaţii bursiere, număratul banilor. Şi apoi, bătaia calului din copită într-o aşteptare concentrată. Mersul uşor cambrat, mascând fiorul de emoţie pulsând în muşchiul crupei, o clipă. Drumul dinspre padoc către potou, într-o linişte aparentă, ascultând parcă rumoarea tribunelor. Conştienţa neîndoilenică a animalului superb că e vedetă, că e faptul important, dacă nu chiar determinant al unei vieţi de om. Şi, încă o dată, se defineşte relaţia transcendentă între cal şi călăreţ. Nevoia atavică a bărbatului de a miza pe „calul său“ devenit simbol, indiferent de modalitatea de legătură: intenţie, gând, faptă, intuiţie. În tribună, pariorul îşi simte sângele pulsând în carotidă cu ochi concentraţi, forfecând fuleul impresionant al calului său… Inevitabil, instinctul de posesiune se exacerbează atunci când banul e la mijloc.
Din nefericire pariurile pe caii în carne şi oase aproape au sucombat. Întreţinerea cailor costă, construcţia şi administrarea unui hipodrom, ce să mai vorbim… Terenul e prea scump pentru a mai ridica pe el grajduri şi acareturi în loc de zone rezidenţ iale.
Nostalgiile vechilor pariori pe cai îi fac pe producătorii de softuri şi de maşini electronice să transfere marea întrecere în cazinouri. Aflu că există o întrecere hipică de cazino, „condensată“. Caii de jucărie îţi scot banii din buzunar, sau ţi-i aduc acolo, ca şi când ar fi specimene pur-sânge. Bani reali, cumpărând amintiri, stări, senzaţii.
Un singur lucru s-a pierdut irevocabil – nechezatul, ca un strigăt de luptă, al calului biruitor pentru câştigul tău.
