Ovidiu Lipan – Tandarica: o istorie a muzicii, o fabrica, un studio. De la tanarul delicat, care facea totul tandari, prin anii ’60-’70, la muzicianul complex de astazi, n-a fost decat o Germanie si un dor nebun de tara si de datinile ei.
DE CAND BATETI TOBA IN MUZICA ROMANEASCA, DOMNULE OVIDIU LIPAN?
De mult. Toba este un instrument ancestral, si daca o bati bine poti chiar exorciza, poti schimba o intreaga incarcatura negativa, transformand totul in armonie.
In ultima perioada am incercat sa bat toaba si mai tare. Dar se pare ca, in cazul unora, nu a lovit unde trebuia. Altfel, toba este un instrument delicat si pretentios, iar in incarcatura prezentului, daca nu sti s-o bati cum trebuie, ca sa transmiti ceea ce trebuie, n-ai facut nimic. S-a inversat scara valorica in Romania acestei perioade – se dezvolta o alta perceptie valorica a artistilor. Sincer, pe mine ma amuza chestia asta. La urma urmei, trebuie traversat totul si cu putin umor, nu doar cu o mare seriozitate, asa cum facem noi, de fiecare data, mergand pana la a ne sfasia intre noi.
CE VISA TOBOSARUL LA 9 ANI, CAND DADEA RITMUL TRUPEI CRYSTAL?
Mi-am ales atent si perseverent drumul catre ceea ce am decis sa fac. Inca de atunci, voiam sa imping muntii, sa fac lucruri pe care nu le mai facea nimeni in tara. Si talentul dar si foarte mult studiu, sansa de a ma afla in compania unor artisti si instrumentisti de mare valoare – de exemplu intalnirea cu Nancy Brandes a insemnat prima mea colaborare serioasa cu un muzician extraordinar si o formatie, pe masura sa, „Rosu si Negru” – m-au ajutat enorm. Apoi, fiecare si-a luat drumul sau. Din ’74-’75, eu am inceput cu Phoenix.
Sansa pe care am avut-o si dorinta de a-mi apropia un mare succes – cu enorm de multa munca – m-au condus catre primul mare Festival Rock din ’69, organizat la Casa „Grigore Preoteasa”, in colaborare cu UTC. Atunci nu stiam cu ce se mananca si nici nu ma interesa politica.
Acum, dupa revenirea mea din Germania, am fost nevoit sa iau parte la marele circ politic din Romania. Mie mi-a prins foarte bine. Nicio emisiune de umor n-ar fi realizat mai mult pentru a ma face sa inteleg ce i se intampla tarii asteia de 20 de ani incoace. M-am intors in ’99 pentru ca am dorit sa fiu partas la evolutia tarii. Din nefericire, se pare ca drumul este mult mai greu decat au crezut unii.
Democratia si capitalismul sunt doua lucruri paralele care, daca nu coexista, creeaza probleme. Mai avem pana vom reusi sa le impletim si e nevoie de liniste, pentru ca toba, care schimba suflete, sa se auda.
DAR, DE CE TOBA?
Toba asta este un instrument foarte greu, pe care unii il percep, poate, ca pe o bazaconie. Iti trebuie independenta si traire, iti trebuie foarte multa inteligenta si ritm ca sa o faci sa se exprime. Este nu doar un instrument de acompaniament, ci un solist care stie ce vrea. Tine o orchestra si o muzica intreaga – o lume. Iar eu nu sunt numai tobosarul, sunt ritmul, sunt ceasornicul. Vad tot ceea ce se-ntampla in viitor, iar varsatorul din mine a fost predestinat pentru asta.
E GREU SA FII TOBOSAR?
Multi mi-a spus „tobosarul natiunii”. Mie imi place pentru ca asta este instrumentul nativ care m-a consacrat. Pe multi atii nu-i mai incanta instrumentul care i-a lansat si vor sa epateze cu tot felul de doctorate si nebunii. In aceasta lume, toti vor sa fie directori, presedinti sau mai stiu eu ce.
Tandarica a ramas tobosar si a compus foarte mult de cand a venit. Adica 10 albume, fiecare in alt gen. Renasterea, cu fanfara Zece prajini – Ave Maria, Tango Toledo, Noul Ierusalim, Balerina, Dansul Cocosilor, Lacrima de Bucurie -, Poem simfonic – Getica, Visul tobosarului.
Am transpus traditia si muzica romaneasca, de mare complexitate, care s-a intrepa- truns in tot acest timp, luand o forma nationala. Iar eu cred ca tocmai asta ar trebui pus in valoare pe plan international.
PHOENIX NE-A ADUS, SI EL, PRIN TIMP, TRADITIA MUZICII ROMANESTI…
Evident. Pe structura de rock, cu textele lui Foarta si Ujica, Phoenix a realizat albumul „Canta Fabule”, opera de referinta in cultura muzicii noastre. O eseneta foarte romaneasca; o muzica arhaic-romaneasca. Acesta este si motivul care a tinut Phoenix-ul in viata si il va tine in continuare – ca o vesnica renas tere.
„TANDARICA” V-A ROTUNJIT NUMELE LA IASI SAU LA BUCURESTI?
Tandarica are profunzime si aduna in „chipul” lui gandire, compozitie si mod de a fi. Numele l-am capatat la Iasi. Eram foarte slab fizic, bateam la tobe de parca eram o papusa trasa de ate, dar faceam totul tandari, de la tobe, la pedale si bete. Cum mi-ar fi putut spune altfel decat Tandarica?!
AVEA IASIUL MAI MULTA INCARCATURA POETICA?
Da. Iasiul avea si are un parfum al lui, special, si o incarca tura culturala extraordinara. E limpede ca acolo exista niste spirite care te-naripeaza. O mare metropola culturala a lumii.
CUM ATI DESCINS IN BUCURESTI?
Intr-o bundita. Am venit la festival, la Preoteasa, imbracat cu o bundita. Toata lumea buna era acolo – Mondial, Iuliu Merca, de la Cluj, cu Cromatic, Syderal.
Toti cu fite de Bucuresti, ma rog, alt aer. Eu ma prezentam stil Hendrix: bundita moldoveneasca, pantaloni stramti si niste ciocate in picioare. La Iasi ma imbracam flower-power. La Bucuresti am venit imbracat cu ceva de-al locului in care ma nascusem. Concertul a fost o nebunie. Dupa, pentru toata lumea eram Tandarica.
CUM V-ATI INTALNIT CU PHOENIX?
Eram prieten cu Nicu din ’69. Cantam atunci, cu Rosu si Negru, la Pescarus. Phoenix canta putin mai jos, la barul Litoral, in Eforie Nord. Ei veneau la noi, eu mergeam la ei. Ne simpatizam reciproc si, fiind deja pe val, m-au vrut pe mine la tobe. Cand am fost la Timisoara, in turneu, miau facut propunerea direct. Am acceptat si, dupa cateva repetitii, am realizat „Canta fabule” intr-un mod cu totul deosebit pentru acele vremuri.
Si astazi albumul poate fi ascultat cu aceeasi placere si interes. Atunci umpleam stadioanele. 30-40 de mii de oameni veneau la fiecare concert.
SI A URMAT „GO WEST”.
Daca am fi fost lasati sa cantam atunci, n-am fi plecat niciodata.
Aparusera discutii, tensiuni. Pe mine ma cauta armata. Dupa un concert ne-am intors la Timisoara si am spus „Hai Nicu sa plecam!”.
„Da. O sa facem ceva in sensul asta. Stai linistit ca am niste ganduri”, imi spune el. Si gandurile noastre au coincis. Apoi, dimineata, am intrat in boxe sa vedem cum stam. Mergea. Am hotarat. Nimeni n-a mai avut voie sa dea niciun telefon.
Baniciu nu venise, nu stiu din ce motiv. Am intrat in boxe aproape goi, doar in chiloti, si am plecat. Dupa fiecare granita, Nicu ne mai scotea sa luam aer.
Asa a inceput aventura in Vest, care ar fi de povestit intr-un roman. Am plecat pe 1 iunie din tara si am ajuns in Germania pe 6 iunie. In Romania era nebunie. Nimanui nu-i venea sa creada.
Asa a fost sa fie.
