Rodica este pit boss la Grand Casino – Hilton, în Bucureşti. O blondă cu privire ageră, albastră. Culoarea vine de la părinţi. Agerimea de la meserie. Deformaţie profesională, s-ar putea spune. Lucrează în cazino de zece ani. „Am început meseria asta, de dealer, cu repetiţie,” spune ea. „Prima oară, am văzut un anunţ în ziar. Era prin 1995. Nu ştiam cu ce se mănâncă, dar suna tentant. «Dealer de cazino». Am ajuns la Hotel Sofitel, am intrat la interviu şi m-au trimis la şcoală. Am făcut un curs dedouă luni, iar meserie – câteva zile. Pe urmă am plecat acasă. M-am speriat de prea multă lume. Ce să spun?! Nu prea avusesem eu de-a face cu atâţia oameni.”
După trei ani s-a-ntors în cazino, iar de această dată ca să rămână. Destin, întâmplare, tărie de caracter, cine ştie? Puţin din toate.
„Eram ospătăriţă la Sofitel, în í98 şi aud că se face iar şcoală de dealeri la Blindo, la cazino. Am simţit ceva, aşa, ca o chemare, ca un deja vu. Mi-am amintit cu nostalgie de prima încercare şi m-am hotărât. M-am dus la şcoală, am făcut trei luni şi am devenit dealer începător.” De atunci au trecut 10 ani, iar Rodica a urcat step by step, cum spune ea, până a ajuns aici, pe scaunul cel mai înalt al sălii de joc. „La noi nu prea merge povestea aia, că te aduce cineva şi te pune el, unde vrea. În meseria asta, pe măsură ce creşte experienţa, creşte şi funcţia. Capeţi anumite deprinderi, anumite gesturi, o anumită dexteritate, agerime. Trebuie să ştii, cel puţin, o limbă străină perfect, să ai talent de matematician. Prima poveste care pare simplă dar nu e deloc aşa, a fost învăţatul înmulţirii cu 17. Nu prea te loveşti zi de zi de asta. Ca să-mi meargă mânile pe cărţi, făceam exerciţii acasă între două reprize de gătit. Până la urmă, eu zic că am reuşit să fac ceva din meserie.”
Mângâie pluşul mesei într-un fel anume: cu un soi de prietenie veche. „Când am intrat la masă, am făcut şi ruletă şi cărţi. Cel mai mult mi-a plăcut ruleta. Mulţi spun că pentru o femeie e mai interesant black jack-ul. O fi, dar mie mi-a plăcut să văd bila cum caută norocul”. Rodica spune că, indiferent de starea pe care o trăieşti, e bine să nu prea te exteriorizezi la masă. Nici preaprea, nici foarte-foarte. Însă trebuie să fii comunicativ. Să ştii ce şi când să spui. Să întreţii o anumită atmosferă. „Am văzut oameni care au câştigat mult sau care au pierdut, la fel de mult. Unii simt nevoia să vorbească, alţii se închid în ei. Trebuie să creezi o relaţie cu fiecare în parte. Din vorbe, din gesturi, poate chiar şi din tăceri.”
În 2000 a plecat de la Sofitel şi a venit la Hilton. Între timp, o dată cu experienţa, căpătase un alt statut – era inspector. „Ca inspector supraveghezi tot ce se întâmplă la o masă de joc. Client, dealer, cărţi, ruletă, gesturi, plăţi. Tot. Stai pe scaunul acela mai înalt. Ca un arbitru, cu ochii în patru”. Apoi, cu fiecare an de experienţă, a urcat câte o treaptă până la top inspector, apoi până la poziţia actuală – pit boss. „Asta înseamnă un fel de şef de sală. Supraveghezi tot. Toate mesele, pe inspectori, pe dealeri, clienţii. Cu discreţie dar cu mare atenţie.”
Rodica stă de zece ani în cazino, aproape non-stop. Cazinoul, el însuşi funcţionează nonstop. „Totul se mişcă precum rotiţele unui ceasornic. Dealerii stau câte 20 de minute la masă. Apoi se odihnesc alte 20 sau merg la alt joc. Schimbi masa, schimbi şansa, se spune în cazino. Bila se învârteşte pe marginea ruletei, jetoanele pe masă, cărţile la fel. Clienţii merg şi ei, ba la black jack, ba la poker. Se întorc la ruletă”.
De zece ani viaţa acestei femei se învârte, ca un ceasornic, în jurul norocului. De zece ani, Rodica trăieşte în competiţie cu şansa, chiar dacă nu s-a aşezat niciodată la masă să joace pentru ea. Spune că e mulţumită cu salariul şi că ar putea face meseria asta oriunde în lume, inclusiv la Las Vegas, acolo unde salariile sunt mai mari decât orice alt salariu. „Nu m-am gândit să plec. Mi-e bine aici, ce să zic. Când merg acasă îi povestesc tatălui meu ce se mai întâmplă peste zi. Amândurora ni se pare că e o poveste din cărţi.”