Maestrul Maniu este deja un pictor internațional. A creat în România, în Germania, în Franța. A vândut în toată lumea, de la Seul, în Dubai. Acum a revenit în România pentru a expune tablourile sale la Casa Vernescu, Palace Casino.
CÂND AȚI PĂRĂRSIT ROMÂNIA, DOMNULE MANIU?
În aprilie 1983. Am plecat la o expoziție în Germania și acolo am rămas.
ȘI CÂND AȚI REUȘIT SĂ REVENIȚI ÎN ȚARĂ?
Prima oară am venit la sfârșitul lui 1995, începutul lui 1996. Am fost la Cluj și la București. Puțin timp înainte, avusesem o expoziție personală la Centrul Cultural al Ambasadei României din Paris, iar acolo a venit domnul Roveanu, pe care îl știam de mult, din anii ‘70, dumnealui fiind atunci un fotograf bine cotat, membru al Uniunii Artiștilor Plastici. M-a întrebat dacă nu vreau să deschid o expoziție la București, că are un spațiu și ar fi ceva de senzație. I-am spus că mă bucură invitația și că voi veni, pentru că urma să merg la muzeu, la Cluj, să văd cum arăta după renovare. Am stat atunci în țară aproape patru luni. Apoi, din 1996, am început să colaborez cu o galerie foarte puternică, care are 11 filiale în lume la Miami, New York, Londra, Paris, Veneția, Monaco, Geneva, Hong Kong, Seul, Singapore și Dubai, ceea ce m-a împiedicat să mai vin în țară foarte des cu lucrări.
Am venit însă de sărbători, la familie, la prieteni.
CUM GĂSIȚI ROMÂNIA DE LA O VIZITĂ LA ALTA? INCLUSIV DIN PUNCT DE VEDERE CULTURAL?
E cam greu să mă pronunț. Din păcate nu pot urmări un post românesc de tv. pentru a fi mereu pe fază. Dar, în mare, sunt la curent cu ceea ce se-ntâmplă în țară, prin fratele meu.
În 2007 am fost invitat, în iulie, la Festivalul Calatis, la expoziția artiș tilor români din diaspora – 20 de expozanți din diferite țări. Am stat o lună. Nu mai fusesem la mare de când părăsisem țara. Apoi am plecat la Cluj, iar acolo am cunoscut un domn, care și-a exprimat dorința să-mi cumpere o lucrare. Am căzut de acord și, în final, a comandat trei. Am spus „Hopa! Cu România e ceva. Văzusem deja mașinile, vilele. Mi-am spus că trebuie să aibă țara și lucrări din ale mele, atâta timp cât există oameni cu disponibilități financiare. După primul om, interesat de lucrările mele, au mai venit doi, și aceștia cu posibilități financiare. Spun asta pentru că tablourile mele sunt scumpe, mai ales cele în format mare. De exemplu o lucrare de 1,50 m/1, 80 m – aceasta fiind mărimea maximă pe care o fac -, se ridică la 100 – 110 mii de euro, preț de galerie.
Or, categoria aceasta de oameni care au vile, mașini, bijuterii și care chiar dacă nu sunt interesați efectiv de artă, au ajuns la momentul în care trebuie să pună ceva și pe perete. Ei bine, astfel a apărut și aici concurența – unul are Grigorescu, trebuie să aibă și celălalt… Acesta a fost momentul pătrunderii mele pe piața românească. Am hotărât atunci să fac o expoziție la București, la sfârșitul lui 2008. Mi-am spus că aici e de dat lovitura. Din păcate, în acel moment a izbucnit criza, a dat totul peste cap, și m-am focalizat pe clientela mea de la Cluj, care a cumpărat deja 13 piese importante dintre lucrările mele.”
CUM VEDEȚI CONLUCRAREA DINTRE CAZINO ȘI ARTĂ – PICTURĂ ÎN SPEȚĂ – PARTICULARIZATĂ ÎN ACEST MINUNAT EXEMPLU, CARE ESTE CASA VERNESCU, CAZINO PALACE?
Cunosc Casa Vernescu de mult și pot afirma că tablourile mele se potrivesc foarte bine cu stilul interior al acesteia. Lucrările mele expuse acum aici vor rămâne în proprietatea Casei Vernescu, ca decoraț iuni permanente. Este adevărat că sunt printuri, dar am ținut ca ele să fie de o calitate excelentă. Le-am tras la Paris, iar ramele sunt executate la Cluj. Am avut 20 de piese care s-au potrivit exact atmosferei și stilului. Proiectul acesta a debutat la sfârșitul lunii iunie, la inițiativa domnului Miko, pe fondul revigorării interioarelor cazinoului. Regret însă că nu am putut aduce și câteva piese originale. Să vedem, de acum încolo, dacă voi putea deschide aici o mini-expoziție.
AR FI FOARTE BINE. PRINTRE CLIENȚII CASEI VERNESCU EXISTĂ MULȚI POSIBILI CUMPĂRĂTORI.
Cu siguranță, eu am fost foarte încântat de propunerea care mi s-a făcut. Pentru că aici, criza arată altfel, are un alt aspect. Poate fi locul meu de întâlnire cu toți cei interesați de ceea ce fac eu. Sunt evenimente, vin mulți oameni cu posibilități financiare. Poți lua loc la o masă, poți vorbi despre artă. Întoteauna am spus că locul cel mai propice deschiderii unei galerii sau locul în care poți purta o discuție cu un potențial cumpărător este un restaurant bun. Într-o galerie, merge omul la vernisaj, stă un timp, apoi pleacă. Greu să porți o discuție cu el.
SUNTEȚI JUCĂTOR?
Doar la loto.
DAR ÎN VIAȚĂ?
Asta da. În viață sunt un mare jucător. M-am aruncat în vâltoare, am avut curajul să plec din țară în 1983, aveam familie, o situație deosebită, vindeam bine în România. Ei bine, am plecat cu 150 de dolari în buzunar, o valiză și ceva culori, fără să știu ce mă va aștepta. Sigur, nu era chiar o aventură totală, pentru că aveam cunoștințe în Germania, unde mi se vindeau deja tablouri. În 1993, m-am aventurat din nou, plecând la Paris. Aveam acolo o galerie. Am avut noroc.
Munca și opera mea mi-au făcut destinul. Tablourile mele mi-au întins covorul pe treptele scării sociale, pe care am urcat. Am cunoscut oameni care mi-au cumpărat tablourile pentru că le-au plăcut. Nu numele meu a vândut inițial, ci calitatea lucrării, a imaginii. Plecând de acolo, oamenii se întrebau cine este autorul și deveneau interesați de persoana mea.
Așa am ajuns la secretarul financiar al Regelui Bruneiului, care a cumpărat două lucrări. Apropo de cazinouri, unul dintre băieții lui Deng Xiaoping, care este proprietarul unor cazinouri și al unor lanțuri hoteliere din zona Macao, Hong Kong, Singapore, a cumpărat trei lucră ri. „James Bond”, Pierce Brosnan, a cumpărat la Londra. Unul dintre birourile cele mai mari de arhitectură din SUA Alabama a cumpărat căteva dintre lucrările mele. Chiar și un american, proprietar al unui cazinou din Las Vegas.
CARE SUNT SURSELE DUMNEAVOASTRĂ DE INSPIRAȚIE ȘI ÎN CE STIL AR PUTEA FI ÎNCADRATE LUCRĂRILE REALIZATE?
Aș putea spune că se încadrează într-un curent surrealist. Este o artă vizionară, o execuție care trimite uneori și la trompeuse – adică la o anumită înșelare a ochiului, la o anumită tridimensionalitate -, moștenire a unei experiențe inedite pentru mine ca pictor. Eu am terminat Arte Plastice la Sculptură și în perioada aceea nu mi-a plăcut deloc pictura. În pictură sunt un autodidact. Am redescoperit singur totul, începând cu Renașterea. M-am încăpățânat să urmez acest drum, contra curentului, deși mulți îmi spuneau că astăzi se poartă altceva. Am fost de părere că arta decadentă, contemporană a deschis poarta galeriilor multor neaveniți. Eu am rămas la stilul meu, apreciat încă de foarte mulți oameni.
