Lucian BUTE

0

Lucian Bute, campion modial la box, versiunea IBF, îţi lasă senzaţia că e prietenul tău de o viaţă. Zâmbitor, jovial, elegant. Îşi povesteşte viaţa, visele, munca. Totul într-o limbă română perfect articulată.

BOXUL, UN COUP DE FOUDRE

CUM E VIAŢA DE CAMPION MONDIAL? E o viaţă frumoasă. Sunt fericit că am ajuns aici. Asta mi-am dorit întotdeauna, să devin campion mondial. A fost visul meu din momentul în care am facut primul pas către boxul profesionist, în octombrie 2003, atunci când am semnat cu Interbox. Şi, exact după patru ani de muncă asiduă, am devenit campion mondial, am devenit numărul 1 în lume. Ceea ce este o realizare şi o împlinire extraordinară pentru mine.

INTERBOX A DAT TREI CAMPIONI MONDIALI LA BOX PROFESIONIST, TOŢI VENIŢI DIN ROMÂNIA. ESTE DETERMINANT AICI ROLUL TEHNIC JUCAT DE CANADIENI SAU PRIMORDIAL ESTE TALENTUL ROMÂNILOR?

Cred că este o combinaţie între talent şi implicare. Trebuie să ai în spate o echipă managerială foarte puternică pentru a fi corect promovat.

Faptul că Doroftei, primul campion mondial dat de Interbox, a fost român a reprezentat o deschidere extraordinară pentru noi – pentru mine, pentru Adrian Diaconu şi pentru alţi români care activează la acest club. Cred, de asemenea, că a contat enorm munca, seriozitatea noastră şi talentul. Ei fără noi nu ar fi reuşit şi nici noi fără ei.

Suntem o echipă, am lucrat împreună şi am ajuns la acest rezultat. Şcoala românească de box este cunoscută şi foarte apreciată în lume

SPUNE-NE CUM AI ÎNCEPUT BOXUL ŞI CÂND AI AJUNS ÎN CANADA?

Am început la 14 ani, la mine în Galaţi. Un prieten, boxer la vremea aceea, m-a luat cu el la sală. Am fost curios deşi, sincer, nu-mi plăcea deloc. Nici la televizor nu mă uitam la box… Îmi spuneam că nu e un sport pentru mine. În consecinţă, am mers întâmplător acolo, am făcut o pasiune şi n-am mai ieşit din sală până în ziua de azi. În Canada am ajuns datorită lui Leonard Dorin şi lui Rudel Obreja.

În 2002, Doroftei îşi apăra titlul mondial la Bucureşti. A venit Interbox, promotori, toată lumea. Eu boxam la amatori şi eram în lotul olimpic. Împreună cu domnul Rudel Obreja, preşedintele Federaţiei, am intrat în contact cu managerii lor. Interbox mi-a urmărit meciurile a văzut casete şi apoi m-a chemat la o evaluare în Canada. Am ajuns la o înţelegere şi în 2003 am semnat un contract pe trei ani.

CÂT DE MULT AI MUNCIT CA SĂ DEVII CAMPION MONDIAL?

Foarte, foarte mult! Am trecut prin momente grele, când pur şi simplu am vrut să renunţ. Îmi spuneam „gata, mă las, fac altceva!“. La amatori am fost dezavantajat de arbitri – furat pe faţă. O dezamăgire cruntă. Munceam un an ca să particip la o competiţie majoră – campionat mondial sau european -, eram favorit la medalii şi eram furat de arbitru în turul doi sau trei preliminar. Am trecut însă peste toate aceste momente şi am continuat să muncesc. Am muncit enorm şi am făcut foarte multe sacrificii ca să ajung până aici.

CE URMEAZĂ?

După octombrie 2007, când am devenit campion mondial, mi-am apărat centura pentru prima oară, anul acesta, în 29 februarie la Montreal, într-un meci cu William Joopy. Din păcate televiziunile din ţară au ignorat evenimentul. Am câştigat prin KO în repriza a 10-a.

Toată lumea a fost fericită, în special eu, pentru că am rămas campion şi ăsta a fost lucrul cel mai important. Acum mi-am luat o vacanţă pentru a fi alături de prietenul meu Adrian Diaconu la Bucureşti. Din 6 mai voi fi la Montreal pentru a-mi relua pregătirea. Următorul meci va fi undeva în luna septembrie-octombrie a acestui an. Nu s-au stabilit încă data şi locul desfăşurării, dar va fi un meci cu challengerul obligatoriu, mexicanul Librado Andrade, care se antrenează în America, la Las Vegas. Cei de la versiunea IBF, unde sunt eu campion, îmi impun acest meci pentru că ăsta este regulamentul.

ÎN TIMPUL LIBER, TE-A TENTAT VREODATĂ SĂ JOCI LA CAZINO?

Da, este o lume frumoasă, plină de viaţă. Chiar joc, şi am fost în mai multe cazinouri. De câteva ori chiar în Las Vegas. Pot să spun că dacă ajungi în Las Vegas şi nu joci înseamnă că n-ai fost acolo, pur şi simplu. Şi totuşi nu sunt un împătimit al cazinoului, nu mă tentează foarte, foarte mult. Dar pentru distracţie, cu prietenii, chiar îmi place. Avem un cazino mare la Montreal şi chiar şi aici, în Bucureşti, am fost de câteva ori. Merg pentru a mă distra, dar am limită, nu îmi place să dau totul, mă controlez.

ŞTII CĂ EXISTĂ VEDETE AFARĂ CARE JOACĂ ÎN TURNEE CU SCOPURI UMANITARE. DACĂ ŢI S-AR PROPUNE AI ACCEPTA?

Acum nu mi-ar permite timpul să merg în Las Vegas sau altundeva unde se desfăşoară un astfel de turneu. Poate pe viitor, când mă voi retrage, aş putea încerca, de ce nu, să particip în scop umanitar, pentru a ajuta copii defavorizaţi. Pentru moment, însă, mă voi concentra pe ceea ce vreau să realizez în viitorul imediat.

REPREZENTAŢI ŢARA VOASTRĂ CU MARE CINSTE ÎN CANADA, ŞI NU NUMAI. CUM SUNTEŢI VĂZUŢI ACOLO?

Mă uit la ceea ce se întâmplă în Canada, mai exact în zona Quebec- ului, unde îmi desfăşor activitatea şi aproape că nu-mi vine să cred. În 1976, când Nadia a devenit campioană olimpică cu primul 10 din istorie, a fost ceva extraordinar. Practic atunci s-a auzit despre România. Nadia este o zeiţă la Montreal şi cred că nu există persoană, dintre cei mai în vârstă, care să n-o cunoască. La rândul meu am fost foarte bine adoptat de canadieni. Le vorbesc limba şi ei au apreciat asta foarte mult. Mă consideră unul de-al lor. La ultimul meci, care a avut loc a doua zi după ziua mea de naştere, pe 29 februarie, 15.000 de spectatori îmi cântau, în picioare, La Mulţi Ani în limba franceză. Nu vă puteţi imagina ce a fost acolo şi cum îmi scandau numele… Este extraordinar ce mi se întâmplă acum la Montreal!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here