Asociaţia Bucharest Running Club este organizatorul evenimentelor Maratonul Bucureşti şi Semi-maratonul Bucureşti, evenimente la care Casino Life & Business Magazine este partener.

Care a fost parcursul carierei tale până ai ajuns la finish-ul actual-director ABRC?
Carieră mea a început devreme şi intens. Mereu am lucrat în paralel cu şcoală. Primul job a fost la TVR: am fost la o preselecţie şi m-am calificat în echipa emisiunii pentru adolescenţi “15, 16, 17 , 18 “ a TVR, redacţia Tineret. A fost o aventură extraordinară, aveam mult entuziasm, lucram noaptea la montaj ( începătorii primeau orele de montaj cele mai grele), ziua mergeam la liceu, câteva zile pe săptămâna aveam muncă de teren, filmam , luam interviuri iar miercurea aveam emisiunea în direct, pe care o şi prezentam împreună cu alţi câţiva tineri. Eram vedeta liceului… Astea au fost începuturile muncii de comunicator pentru că antreprenoriatul l-am început mult mai devreme. Mama m-a încurajat de mică să muncesc şi să-mi câştig banii de buzunar sau de vacanţă: de la 12 ani mergeam vara să culeg fructe la o fermă de lângă Bucureşti; făceam haine, mărţişoare, de sărbători făceam figurine de turtă dulce şi le vindeam. Revoluţia m-a prins colorând brăduţii, cometele şi căsuţele de turtă dulce: vâjâiau gloanţele pe la geamuri dar eu ştiam că orice ar fi, Crăciunul vine, iar oamenii vor să aibă câteva dulciuri frumoase şi bune pe masă. Am implicat şi alţi colegi în “afacere” pe criterii de simpatie (băiatul de care-mi plăcea) sau prietenie şi bună vecinătate (colegii de bancă ) – dacă ştiam principiile competenţei, poate acum vedeam lanţuri de cofetării “Oana “ prin Bucureşti . Am dezvoltat “linia de producţie” de clătite la cele 4 ochiuri ale aragazului din bucătăria mamei : după şcoală, veneam acasă, făceam clătite la 4 tigăi, le aranjăm şi le vindeam lângă Magazinul Unirea; colegii mai râdeau, mai mâncau, era distracţie multă dar câştigăm de 4 ori salariul mamei. Apoi, tot în paralel am studiat relaţii economice internaţionale şi am lucrat în vânzări, publicitate, comerţ internaţional, publicitate sportivă, sponsorizări şi evenimente sportive. Perioada de expansiune şi experienţă intensă a fost la Forum Invest unde am interacţionat cu organizaţii, companii şi autorităţi internaţionale, am condus echipe şi departamente, am organizat conferinţe economice internaţionale de la New York la Beijing (cu arie specifică de responsabilitate Spania – Italia), am lansat reviste, cu alte cuvinte am dezvoltat în cel mai concret mod şi la cel mai înalt nivel – relaţii guvernamentale şi instituţionale, PR, public affairs, project management, business development. Unul dintre clienţi era Bursă de Valori Bucureşti, la care m-am şi mutat în 2006, cu obiectivele clare de a atrage mai mulţi investitori pe piaţa de capital şi de a mări numărul de emitenţi, prin pârghiile comunicării, relaţiilor corporative şi ale marketingului. Credeam în importanţa bursei şi a pieţii de capital pentru modernizarea economică a României şi doream să fiu şi eu acolo când BVB îşi îndeplineşte menirea. Din păcate ne-a lovit pe toţi criza financiară din 2008-2009. Am realizat atunci că sunt mai degrabă om de construcţie şi mi se potrivesc proiectele care încep sau care se extind, astfel încât, am deschis porţile head hunter-ilor. Am trecut atunci printr-un process de recrutare cu o companie de corporate affairs de la Londra care caută director de corporate affairs pentru un jucător din piaţă energetică sud-est europeană. După multe întâlniri, teste şi interviuri am aflat şi cine era “jucătorul” – Rompetrol. Am condus departamentul de comunicare şi corporate affais pentru Grupul Rompetrol care activa în 12 ţări cu peste 9.000 de angajaţi. Proiectele de suflet lansate acolo au fost : strategia şi platforma de CSR a grupului, strategia, managementul şi comunicarea situaţiilor de criză, aplicarea şi alinierea la principiile United Nation Global Compact.

Ai avut persoane care te-au sprijinit, de-a lungul timpului?
Au fost mulţi îngeri păzitori de-a lungul timpului, dar, că aşa cum fac îngerii, au fost în umbră şi nu i-am perceput. Am avut mai degrabă senzaţia că mă lupt singură cu morile de vânt. Am luptat pentru fiecare redută, am studiat şi muncit în paralel, apoi aveam câte două job-uri în paralel: cel de zi şi cel de seară sau de week-end. Aşa am început şi activitatea cu Asociaţia Bucharest Running Club, în paralel cu muncă la BVB şi apoi cea de la Rompetrol. A pornit de la o discuţie cu Valeria van Groningen care avea viziunea demarării proiectului Maratonul Bucureşti şi a atletismlui de masă. Eu am înţeles anvergură potenţială a proiectului şi m-a inspirat ideea dezvoltării sportului de masă, a stilului de viaţă sănătos, a ridicării calităţii vieţii şi spiritului civic al oamenilor.
Deci ea este persoana cu care simt că suntem umăr la umăr şi m-aş putea sprijini în caz de nevoie.
Maturitatea mi-a schimbat percepţia şi m-a învăţat recunoştinţa: acum înţeleg că fiecare angajator, fiecare recrutator, fiecare şef m-au ajutat, mi-au întins o mână; atunci când accepţi pe cineva în barcă ta îţi asumi şi riscul că persoana poate nu livrează, poate nu se ridică la standardele organizaţiei. Persoanele care mă sprijină cel mai tare sunt oamenii cu care lucrez, care fac parte din echipă şi care muncesc să realizeze obiectivele comune. Şi nu în ultimul rând, partenerii şi clienţii – ei sunt cu adevărat pilonii care mă ajută să construim proiecte şi programe în care credem cu toţii.

Cât de utile sunt studiile într-o meserie cum este aceia de specialist în relaţii publice?
Studiile adolescenţei şi tinereţii sunt importante pentru că deschid orizonturi şi cresc încrederea în sine. Studiile maturităţii, procesul de învăţare şi dezvoltare continuă sunt acelea care specializează şi rafinează. Eu am testat mai multe meserii şi deci mai multe studii între care există un fir roşu pe care însă nu l-am înţeles pe deplin până spre 30 de ani. Tot atunci am urmat şi programul EMBA (executive master of business administration) care mi-a dat viziune de business mai structurată. Piaţa muncii mi-a dat lecţia că diploma universitară este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru evoluţia în carieră. Aşa cum am înţeles că familia, şcoală, educaţia sunt necesare dar insuficiente pentru evoluţia personală. Iar un om care nu-şi înţelege şi remodelează propria identitate în mod conştient, nu este o persoană real capabilă să modeleze sau să contruiască ceva durabil – proiecte, echipe, etc. Am urmat multe cursuri de dezvoltare personală în paralel cu cursuri de specializare. Cine sunt şi încotro merg, care este menirea mea în această lume – acestea sunt întrebări care m-au măcinat mulţi ani şi pentru care am găsit încet-încet răspunsuri venite după multă frământare. Am făcut cursuri postuniversitare de marketing, de comunicare, de formator, de participant în piaţă de capital, de broker, de energie şi resurse naturale, în paralel cu cele de relaţii interumane, de etica personalităţii, a caracterului, de conştientizare a sinelui şi relaţia cu oamenii şi mediul.

PR-ul a devenit o meserie la care visează mii de tinere. Cam ce face un PR de fapt?
Dacă urmăreşti nomenclatorul de meserii observi că specializările şi job-urile încep să-şi găsească denumiri şi definiţii cu până la 10 ani după ce ele au apărut de fapt, concret pe piaţă muncii. PR-ul înseamnă orice între “relaţii cu publicul” şi “relaţii corporative”, între funcţionarul de la ghişeul administraţiei locale până la comunicare şi relaţii pe cele trei axe majore – cu presă, cu clienţii, cu instituţiile. Este drept că majoritatea oamenilor de PR lucrează în comunicare prin intermediul presei. Deci, ca PR ar fi util să fi lucrat în presă pentru a şti ce îşi doreşte de la ţine interlocutorul tău. Un PR specializat este cineva care citeşte şi scrie mult şi elocvent în domeniul PR-ului şi în domeniul economic pe care-l reprezintă. Un PR generalist este cineva care acoperă şi înţelege dintr-o perspectiva mai largă mai multe domenii şi poate jongla între ele cu uşurinţă.

Câtă creativitate şi cât pragmatism ţi-au fost necesare ca să răzbeşti în lumea corporate?
Cum spuneam, până spre 30 de ani am abordat job-urile intuitiv şi abia apoi am început să am imaginea unei cariere, unui fir roşu între locurile mele de muncă, între proiectele mele şi imaginea unei strategii de viitor. Ţin minte că 90% dintre colegii mei de la EMBA erau corporatişti. Atunci mi s-a înfiripat ideea că omul nu e om destul dacă nu e şi corporatist . Aşa încât atenţia, motivaţia şi creativitatea le-am îndreptat spre acest făgaş care s-a materializat în câţiva ani. Pragmatismul m-a ajutat să clădesc fiecare etapă. Dar ca şi corporatist sau angajat al unei organizaţii mari, cu reguli şi structuri complexe, am învăţat altă lecţie foarte importantă: orientarea către rezultate este la fel de importantă ca şi concentrarea pe proces, cu alte cuvinte trebuie să fii mai mult un comunicator intern, o persoană de echipa, incluzivă, care raportează şi prezintă în permanenţă, atât pe verticală cât şi pe orizontală, toate etapele proiectului la care lucrează.

Te ştiu sensibilă şi emotivă. În business ai o atitudine corporate, de gheaţă. E greu să îţi construieşti o asemenea atitudine, dincolo de ceea ce eşti de fapt?
Am mare respect şi atenţie pentru termene de livrare şi pentru clienţi. De aici, presiunea pe care o transmit uneori către echipă pentru a ne încadra în termene şi a indelini atât cerinţele dar şi aşteptările clienţilor. Iar când spun client, acopăr de fapt toţi “steakholderii “cu importanţă majoră asupra celor plătitori. Ceea ce se vede ca sensibilitate şi emotivitate, combinate cu onestitate îmi place să cred că este autenticitate – am lucrat la asta mulţi ani, să scot la iveală din mine şi să construiesc un “eu” real, onest, pragmatic, conştient, conectat la sine şi la ceilalţi oameni . Emoţiile sunt ghidajul meu intern şi punţile de legătură cu ceilalţi oameni, aşa că le exprim firesc, direct şi deschis. Iubesc oamenii, iubesc viaţă, iubesc proiectele pe care le fac, îmi iubesc familia; am învăţat că doar dacă îmi aliniez gândurile, cu cuvintele, cu faptele şi cu sentimentele sunt autentică, am o direcţie coerentă cu mine însămi şi cu menirea mea, pot trăi plenar şi am o contribuţie reală în lume. De câte ori mă abat de la direcţia asta sufăr, am eşecuri, blocaje, relaţii proaste şi chiar sănătate şubredă.

Ai avut modele?
Da, am avut multe modele: de la tata care mi-a insuflat responsabilitatea, competenţa, valorile familiei, la mama care m-a învăţat iubirea şi dedicaţia (deşi pe toate le-am conştientizat mult mai târziu), apoi, în carieră fiecare CEO sau şef pe care l-am urmat mi-a fost model pe o anumită porţiune de drum. Este foarte interesant că am admirat nişte persoane şi am ajuns să lucrez cu acele persoane: Dinu Patriciu, Stefano Albarosa, Raed Arafat, Steven şi Valeria van Groningen.

Ce înseamnă a fi o femeie de top?
Cred că m-au ajutat părinţii, bagajul genetic, educaţia în a mă poziţiona cu uşurinţă în fruntea unui grup sau la conducerea unui process sau a unei organizaţii; de când m-am oferit să fiu şefa clasei, până când am început să-mi asum obiective din ce în ce mai complexe şi ambiţioase , s-a construit cărămidă cu cărămidă leadership-ul. În cazul meu am înţeles şi am abordat leadership-ul abia spre maturitate, că un mod de a mă poziţiona în raport cu mine însămi şi cu ceilalţi, un mod de a fi. Cred că leadership-ul trebuie cultivat (ca în cultura anglo-saxonă) de la nivel şcolar şi cred că ar trebui înţeles ca şi contribuţie personală pe baza de integritate şi responsabilitate. Eu, după ani de exerciţiu şi experienţă am început să mă transform în persoana pe care mi-am închipuit-o şi care mi-am dorit să o fiu.

Timpul tău a fost gândit ergonomic, de-a lungul carierei. Ai avut vreme de tine, de sufletul tău, de familie?
Uitându-mă în urmă, cred că am avut mai mult etape suprapuse decât consecutive, în funcţie de tumultul tinereţii şi de dorinţa extraordinară de a vedea lumea, de a experimenta. Studiul, muncă, distracţia, călătoriile – toate erau prioritare şi importante şi pe toate vroiam să le fac imediat; prima maşină, primul apartament, au fost ţinte foarte clare şi enunţate cu termene care îl făceau, de exemplu, pe bunicul să creadă că nu sunt în toate minţile. A urmat o perioada de criză când am început să înţeleg prăpastia dintre obiectivele din zona de “a avea” şi ţelurile din zona de “a fi”, prăpastie plină de responsabilităţi din zona de “a face”. Maturitatea şi cursurile de dezvoltare personală au început să îmi ordoneze gândurile şi priorităţile.

Povestea ta are şi părţi minunate: soţul şi fiul tău. Cum au veni ei în viaţă ta? A fost târziu, a fost la momentul potrivit?
Familia – soţul meu şi fiul nostru sunt cea mai mare realizare a mea, cel mai frumos dar al Universului. Tumultul, nevoile, dorinţele, curiozităţile, ambiţiile m-au ţinut ocupată mulţi ani. Apoi, aproximativ timp de 10 ani am avut câte două job-uri în paralel aşa că eram musafir acasă, apartamentul meu arata ca o camera de hotel – curată şi fără miros de mâncare. Criză existenţială în care am intrat la un moment dat, referitoare la familie şi partenerul potrivit, venea din iluzia că partenerul, familia vin de la sine când e vremea lor. Abia când am înţeles că şi familia şi partenerul sunt aspecte pentru care trebuie să mă focalizez, să aloc timp, resurse, energie, rugăciune, aliniere cu sufletul meu – atunci a apărut bărbatul potrivit – cred eu – sufletul pereche, atunci am reuşit să aducem pe lume un înger de copil.

Cât de importantă a fost mama cu sfaturile ei?
Mama este ancora, mama este sprijinul necondiţionat. Ea m-a crescut singură (după moartea tatălui când aveam 8 ani), ea mă ajută şi are grijă de Luca, băieţelul meu.
M-am răzvrătit împotriva sfaturilor ei, i-am opus rezistenţă dar de fapt am preluat tot ce mi-a arătat: pragmatism, responsabilitate, dedicaţie, asezonate cu viaţă socială, spirit liber şi întreprinzător.

Într-o lume corporate poţi să ai prieteni?
E greu să ai prietenii bazate pe relaţii sociale sau corporatiste; ele sunt de fapt relaţii de circumstanţă. Odată cu schimbarea statutului s-a schimbat şi relaţia. E uşor însă pentru mine să fiu prietenoasă, să mă raportez la oamenii din jurul meu cu deschidere şi încredere. Evident, în mediul ONG şi antreprenorial e mai facil să-mi exercit aceste abordări. Într-o companie mare stresul e mai puternic, forţele de presiune multiple venite din toate direcţiile şi fiecare trebuie să înveţe să facă echilibristică printre obligaţiile de serviciu şi expresiile ego-ului provenite din confundarea poziţiei avute cu identitatea personală.

Ce a însemnat pentru ţine întâlnirea cu Valeria van Groningen şi cu lumea sportului?
Cred că întâlnirea cu Valeria a deschis un nou ciclu în viaţa mea; în 2008-2009 am început să clădim împreună ABRC, evenimentele de alergare de masă, alăturarea cauzelor pentru care oamenii aleargă. Valeria are nobleţe, generozitate, grijă pentru ceilalţi toate venite pe un profil de mare campioană. Cred că facem o echipa optimă, avem competenţe şi trăsături complementare. Ea este sursă de inspiraţie şi admiraţie atât pentru mine cât şi pentru mii de oameni din lumea sportului şi de pretutindeni.

Ce lecţii ţi-au dat întâlnirile din viaţa ta?
Aş putea scrie un roman pe această temă: profesorii, colegii, prietenii, şefii toţi mi-au dat lecţii. Însă cele mai grele lecţii şi cele mai dramatice dar care au fost sursă de catharsis, de transformare şi ascensiune psihică şi spirtuală, au fost când am fost părăsită – fie prin moarte fie prin despărţire. Pierderile, eşecurile în general, generează nişte cutremure care pot fi folosite ca lecţii şi pârghie pentru evoluţie. Evident, este îngrozitor de greu să vezi dincolo de durere şi de frică, atunci când acestea se instalează. Tentaţia era să găsesc un panaceu şi să uit (muncă, distracţie, orice tip de activitate care mă ţinea departe de mine însămi). Am învăţat târziu ca în acele momente să încerc să am întrebări la persoană întâi, să văd ce am făcut eu de am ajuns acolo, să îmi accept durerea şi să am grijă să folosesc momentele de introspecţie pentru curăţare, acceptare, înţelegere, purificare.

Dar profesia pe care o ai?
Profesia a fost în schimbare, transformare şi evoluţie ca şi viaţă mea. Acum, din punct de vedere profesional şi personal, cred că sunt un dezvoltator de proiecte şi un catalist de resurse, un conector, persoană care face lucrurile să se întâmple.

E greu pentru o femeie să fie profesionist dar şi o mama şi o soţie fericită? Care e secretul?
Există multe studii despre accesul femeilor în zona de top management, diferenţe între ţări şi sectoare de activitate, politică statului ţării în care trăieşti referitoare la maternitate, etc. Aceste abordări sunt însă comparative – femei – bărbaţi – şi induc o concurenţă inutilă între sexe. Cred că este esenţial să ne poziţionăm în primul rând ca oameni. Mie mi-a fost greu să învăţ să fiu om şi apoi să învăţ ce înseamnă să fii femeie. Şi mă refer la înţelegerea conştientă, la găsirea şi asumarea misiunii pe care o am în viaţă. Iar secretul fericirii începe de la alinierea mea cu mine însămi, trece prin împăcare şi accepare, se clădeşte cu responsabilitate şi recunoştinţă, şi se materializează prin încredere şi iubire.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.