Linia telefonică pusă la dispoziție de programul “Joc Responsabil” susținut de Romanian Bookmakers și promovat de Casino Life & Business Magazine, ajută de fiecare dată persoanele care apelează.
Ne întâlnim din nou prin intermediul paginilor revistei. De data aceasta v-am pregătit împreună cu Valentina, povestea din spatele cuvintelor.
Dar ….. povestea pe care a scris-o Valentina.
Sunt sigură că o să vă placă să o citiți!
Telefonul suna deja, când am ajuns dimineaţa la birou. Ridic receptorul şi câteva secunde aud doar o respiraţie gâfâită în receptor. O voce de adolescent care trece prin schimbări hormonale mă întreabă apoi: „Sunteti psiholog? Vă rog să mă ajutaţi, mi-am pierdut toţi banii, sunt disperat, nu ştiu ce să fac să mă las, nu mai am prieteni, nimic!”
Traian îmi spune că este agent de vânzări la o companie de lactate din Brăila. Are 36 de ani, e însurat şi are o fetiţă de 8 ani. A început să joace acum câteva luni la aparatele în care bagi bani şi câştigi potul dacă nimereşti un rând de mere. Nu s-a gândit niciodată că o să devină compulsiv – nimeni din familie nu a fost jucător (nici măcar de bingo sau loto) şi niciunul din prietenii lui nu are astfel de pasiuni.
Într-o duminică de vară, după o dimineaţă de ceartă cu soţia, a ieşit în cartier să-şi pună ordine în gânduri. Ea îi tot reproşa că nu stă suficient acasă cu fetiţa lor, că o lasă să ducă singura toate greutăţile, că nu face nimic toată ziua. „Eram tâmpit de nervi şi de căldură. Am intrat în sală pentru că aveau ventilator şi nişte oameni râdeau aşa, fără nicio grijă”. A stat după-amiaza acolo și a băgat bani la aparate – câţi, nici el nu ştie. Oricum nu asta era important. Conta că era într-un loc unde putea fi singur cu gândurile lui, dar era înconjurat de oameni. Cei mai mulţi erau veseli, zgomotoşi. Câte unul băga la aparate şi alţi cinci stăteau în cârca lui şi îi făceau galerie. Când nimerea cineva un joc gratuit, încăperea aia mică şi îmbâcsită, în care funcţiona şi un xerox pe timpul zilei, era străbătută de-un “bravo, frate”.
Era printre oameni, dar nu se simţea obligat să vorbească cu nimeni. Putea să stea acolo pur şi simplu fără să se uite cineva chiorâş la el.
Când câştiga, îi plăcea să urmărească cum se aliniază fructele pe ecran şi să audă jingle-ul care anunţa succesul. La început, nu se gândea prea mult la bani, deşi acesta era un motiv constant de ceartă cu soţia. Nu de asta se ducea, voia doar să scape de acasă. Ba chiar se bucura puţin când pierdea, începea să se certe cu soţia în cap şi îşi închipuia că risipa lui ar enerva-o teribil. Îşi dorea să fie prins jucând, ca să o rănească şi să se răzbune.
În vreo două luni era absorbit complet. Nu se putea abţine să nu intre în sala de jocuri – era la doar câteva blocuri distanţă de casă. Atmosfera de acolo îi devenise indispensabilă şi simţea că e singurul loc în care poate lua o pauză de la familie, serviciu şi alte obligaţii.
Cu timpul a început să piardă tot mai mulţi bani şi a jucat mai des ca să echilibreze pierderile. Din bucla asta au înmugurit însă probleme şi mai mari.
Își aduce aminte : E noiembrie 2013. Traian e în sala de jocuri, ca în fiecare zi după ce termină munca. Îl sună fetiţa lui. Cântăreşte un pic dacă e cazul să răspundă; ar putea fi soţia care încearcă să dea de el, i s-a mai întâmplat. Răspunde şi copilul începe să-i explice rârâit şi serios că se organizează o excursie cu clasa peste două săptămâni, că vrea foarte mult să meargă fiindcă toţi copiii din clasă merg şi fiindcă anul ăsta nu au fost decât la ţară şi că ea are zece pe linie. Tatăl îi promite că o lasă în excursie şi seara pune banii deoparte în şifonier ca să nu se atingă de ei. A doua zi îi ia înapoi şi îi pierde la păcănele.
Se mai împrumută de câteva ori la rude şi prieteni până să reuşească să-şi trimită copilul în excursie, pentru că de fiecare dată cheltuieşte banii. Atunci a fost copleşit de ruşine şi vinovăţie şi a făcut prima pauză de joc de o săptămână.
Relaţia cu soţia, oricum tensionată, s-a înrăutăţit pentru că se ascundea foarte mult de ea. Trebuia mereu să inventeze scuze pentru timpul petrecut departe de casă şi banii care se evaporau.
Alte rude nu ştiau exact ce se întâmplă cu el, dar au încetat să-I mai împrumute cu bani.
La job, se învoia din ce în ce mai des sau se scuza că întârzie ca să poată petrece mai mult timp în sală. A primit mai multe mustrări din partea şefilor şi un avertisment scris – moment marcat cu o altă pauză de câteva zile.
După aproape şase luni de când a început să joace, ulcerul s-a înrăutăţit pentru că mânca pe apucate. Bea şi fuma mai mult o dată cu agravarea dependenţei.
Treptat, a intrat într-un vârtej în care sentimentul de vinovăţie, ruşinea şi depresia îi întreţineau dependenţa şi viceversa.
Pe Traian, dorinţa de evadare din realitatea neplăcută de acasă şi aceea de a-şi pedepsi soţia
l-au determinat să păşească într-o sală de jocuri. Aceasta a fost motivaţia lui principală, care a devenit şi o strategie de copping prin evitare.
Asta înseamnă, că într-o situaţie copleşitoare te concentrezi pe o activitate de distragere fizică şi/sau mentală şi obţii o îmbunătăţire a stării de spirit pe o perioadă scurtă de timp, fără a rezolva problema de fond.
Slot machine-ile sunt în mod deosebit un mijloc bun de a fugi de realitate pentru că luminiţele şi sunetele aparatelor îţi menţin atenţia concentrată într-un singur punct, iar activitatea este repetitivă şi continuă.
Când sumele pierdute au început să crească şi lucrurile i-au scăpat de sub control, Traian a continuat să joace pentru a recupera banii pierduţi data anterioară. E capcana obişnuită în care pică jucătorii de noroc – iluzia că vor putea şterge cu buretele pierderile şi vor ieşi în câştig în cele din urmă, dacă continuă să joace.
Unii dependenţi joacă pentru a fi în control. Oricât de paradoxal sună, ei încearcă să dea sens unei situaţii care ţine, prin natura ei, doar de hazard. Îşi creează diferite ritualuri (să bage bani de trei ori la rând, să joace doar în anumite momente ale zilei, să nu joace după ce s-au certat cu cineva drag, etc.)
Și este suficient ca acestea să funcţioneze o singură data, pentru a le întări credinţa că ei controlează situaţia. Foarte mulţi tineri motivaţi de câştig cred că se vor putea desprinde de familie şi că îşi vor croi un drum în viaţă jucând o perioadă.
Indiferent de vârstă, singurătatea şi plictiseala joacă un rol important în decizia unora de a începe să joace.
Sălile de joc sunt un mediu social securizant pentru cei care simt nevoia de a aparţine unei comunităţi, le creează iluzia că fac parte dintr-un grup social. Cei mai mulţi dependenţi se simt ca acasă în sala de jocuri sau în casino, merg acolo ca să se relaxeze şi îi consideră prieteni pe ceilalţi jucători.
Există încă o reticenţă mare în a merge la psiholog pentru orice fel de problemă, dar cu atât mai mare când este vorba despre ceva ce implică o anumită stigmă socială.
Cel care sună la linia de ajutor vrea, de obicei, soluţii rapide şi eficiente ca să se descotorosească de dependenţă. De aceea, e important de înţeles că renunţarea la un viciu reprezintă un proces.
Dacă distanţa geografică, sau alte motive te împiedică să apelezi la un terapeut, îţi poţi exersa auto-controlul prin paşi mici.
De exemplu, poţi stabili o sumă fixă pe care să o cheltuieşti când joci sau îţi poţi impune să joci, dacă îţi mai rămân bani, doar după ce ai plătit cheltuielile ce ţin de casă şi familie. O altă metodă de gestionare a jocului patologic este limitarea timpului petrecut în sala de jocuri sau în casino. Dacă reduci frecvenţa de la zilnic la de trei ori pe săptămână, în timp jocul de noroc poate să devină doar un hobby. Iar în timpul câştigat astfel, îţi poţi găsi alte activităţi care să te ţină ocupat: să stai cu familia, să vizitezi locuri, să mergi la pescuit, etc…
După mai bine de o oră de discutat, vocea lui Traian are un ton mai bărbătesc. Face o pauza şi oftează de parcă s-ar bate singur pe spate a încurajare. „O să-i spun neveste-mii, nu e fată rea de fapt şi poate mă ajută şi ea să scap de asta”.