PARIURILE SPORTIVE, DE LA TURNIR LA INTERNET

1

Pariatul pe întreceri sportive are o logică elementară – intenţia de a intui un fapt ce urmează să se întâmple. Indiferent dacă este vorba despre rezultatul final al întrecerii, despre diverse etape ale competiţiei, despre numărul de goluri marcate, scorul exact sau doar banalul cine bate/cine pierde.

Totul a început în Evul Mediu, în perioada turnirurilor. Nu se ştie exact cine a fost primul care a pariat, întrucât „apucătura“ era raspândită, mai ales, în rândul oamenilor simpli. Dar aceştia nu participau nici măcar în calitate de spectatori la întreceri! Şi atunci? Cum ar fi putut afla ei rezultatul, câtă vreme în acea perioadă, singurele specimene de presă erau cronicile şi letopiseţele? La turniruri luau parte cavaleri, proprietari de cai. Spectatori – diverşi nobili din regiune sau din respectivul regat. Mai existau paji, servitori ori îngrijitori de cai, constructorii care realizau scenele, soldaţii care asigurau paza, servitorii care aşteptau un semn al stăpânului în caz că ar fi avut nevoie de ceva.

Iată deci că, în afară de galeria nobililor, se împlinea un număr bunicel de persoane secundare participante, într-un fel sau altul, la turnir.

Cum nobilii se concentrau pe eveniment, servitorii aveau timp liber berechet. Şi, la un moment dat, s-a constatat că aceştia pariau sume de bani pe câştigătorul turnirului. De regulă, toţi servitorii pariau pe stăpânul lor, aflându-se sub acelaşi blazon. Pariul se făcea cu echipa altui cavaler participant. Fiecare parte aducea în joc aceeaşi sumă, constituită din contribuţiile celor interesaţi. La finalul campionatului, echipa câştigătoare colecta toate sumele puse în joc, banii urmând a fi impărţiţi între participanţi.

Dar cum s-a trecut la pariul pe meci?! Ei bine, la un moment dat, un nobil a aflat de imensa sumă caştigată de servitorii săi şi s-a gândit că, mărind miza, ar putea avea la rându-i un câştig fabulos. Pariurile se faceau prin servitori, pentru ca nobilii ceilalţi să nu-i afle viciul. Dar, surpriză!! Fiecare nobil paria, ascunzându-se, inutil, de ceilalţi. Aşa a apărut „agentul de pariuri“, omul ocupându-se de încheierea afacerii în locul pariorului. Dat fiind faptul că, în timp, pariul pe câş- tigătorul final a devenit apanajul nobililor, oamenii simpli au coborât la alt nivel, şi anume la pariul pe meci.

MIZA PE OAMENI ŞI LUPI

După 1600, pariurile servitorilor vizau animalele împuşcate de nobil şi suita sa la diverse partide de vânătoare. Nu trebuie să consideraţ i acea epocă drept una a cinismului; pur şi simplu normele şi principiile sociale erau altele. Cinism în materie de pariuri pot fi considerate însă, pe bună dreptate, rămăşagurile făcute între ei de către comandanţii unor armate, înainte de luptă.

Perioada de recuperare a morţilor constituia momentul reglării sumelor şi a „conturilor“, atât între comandanţi, cât şi între soldaţi, foşti duşmani de moarte cu doar câteva ore în urmă. Iată, deci, că oamenii au sintetizat, în tot ce mişcă, ideea de competiţ ie, generatoare de interes maxim în privinţa învingătorului. La rândul ei, adrenalina provenită din perceperea riscului a ţinut trează, de-a lungul secolelor, tentaţia oamenilor de a-şi încerca norocul.

PARIURI LA COTE ÎNALTE

Dar unde şi când au apărut pariurile pe cote? Răspuns: SUA, în cea de-a doua jumătate a secolului 19. Motivul? Ei bine, după încetarea Războiul Civil, cursele de cai nu mai erau, exclusiv, distracţia celor bogaţi. Spectatorii au reluat pariurile în sistemul sumelor egale, jucate pe un participant. Dar formatul nu mai dădea satisfacţie, multi doritori rămânând fără obiectul muncii din pricina abundenţei de participanţ i.

Aşa că agenţilor de pariuri le-a venit ideea să vândă acelaşi cal de mai multe ori, înfiinţând apoi un sistem de cote, în funcţie de sumele care se depuneau pe cai. Creşteau sumele (deocamdată egale), implicit scădea cota, calul având, în viziunea mai multor pariori, posibilitatea de a câştiga.

ŞI A APĂRUT ONLINE-UL

Pariurile sportive au evoluat. Mai nou se poate paria pe internet, devenit un fel de intermediar între parior şi casa de pariuri, întocmai ca vechiul agent. Casele de pariuri s-au dezvoltat şi ele, nu mai vând tichete cu meciuri gata selectate, pariorul având acum posibilitatea de a-şi combina pe propriul bilet diverse meciuri. Participarea implică plata iniţială, pariul pe datorie nefiind admis. Casa de pariuri calculează posiblitatea de câştig a unei echipe/jucător etc, lucru ce se reflectă în cotă. La un meci de fotbal, de exemplu, Brazilia – San Marino, este evident că o cotă pe Brazilia ar fi de 1.01, aceasta traducâ ndu-se prin aceea că multi pariori ar miza pe Brazilia şi aproape nimeni pe San Marino.

Singurul element păstrat intact de-a lungul timpului este misterul asupra rezultatului final. Evident atunci când nu avem de-a face cu blaturi/trucaje/aranjamente.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here