Unul dintre tinerii artişti vizuali care s-ar putea să fie mai apreciaţi în străinătate decât în România, luându-ne după cei care îi cumpără lucrările.

de Laura Camelia

Am cunoscut-o, iniţial, prin ochii altora. Auzisem că e o puştoaică ce va ajunge departe. Când am întâlnit-o, am înţeles de ce: radiază. După vernisajul de anul trecut de la Casino Metropolis, am înţeles de ce preferă evenimentele private şi ce înseamnă să ai în jurul tău oameni din cele mai importante domenii. Este o apariţie și nu e de mirare că două mari branduri şi-au asociat până acum imaginea cu această „puştoaică”.

Ai făcut, până la 22 de ani, mai multe lucruri decât fac alţii într-o viaţă. Am aflat, printre altele, că eşti olimpică la filosofie şi că faci parte din rândul tinerilor supradotaţi ai României. Cu toate astea, rar vorbeşti despre tine. Modestie sau ipocrizie?
Ce-i drept, consider că am răspuns întrebărilor care mi-au fost adresate, aşa cum mi-au fost adresate. Am vorbit întotdeauna despre ce mi s-a cerut să vorbesc, nu cred că este vorba nici de modestie, nici de ipocrizie. Dacă doriţi să ne legăm, totuşi, de acest aspect, văd lumea ca pe un imens casino, în care norocul se împleteşte cu strategia. Nu te apuca să vorbeşti până pariurile n-au fost încheiate! Modestie, în măsura în care rezultatele tale sunt apă de ploaie comparativ cu ale altora care continuă să joace în tăcere. Ipocrizie, poate, câtă vreme acceptăm că uneori, cel mai deştept lucru e să faci pe prostul pentru a avea acces la un unghi de observare a oamenilor în splendoarea lor.

Ai comparat lumea cu un casino. Care este jocul tău preferat?
Lumea, viaţa în sine pot fi asociate cu această idee. Unii joacă la aparate, alţii preferă ruleta, unii joacă poker, pe alţii îi găseşti doar în salonul VIP, toate sunt metafore ale existenţei noastre. În acest moment, îţi voi spune că ruleta este jocul meu preferat, dar de ceva timp mă tot gândesc la jocul de poker.

foto:Ayline Setaghaian
Andreea Baron
Elegantine

Eşti un personaj controversat în lumea artei. Sunt critici care te atacă pentru că nu ai absolvit o şcoală de profil, dar am întâlnit mulţi curatori care îţi admiră stilul unic. Per total, tu vinzi tablouri la nivel înalt, atât în ţară, cât şi în afara ei. Satisfacţia financiară valorează mai mult decât părerea criticilor?
Cu tot respectul pentru cei care au altă părere, banul nu este instrumentul de măsură a valorii. Aşa cum nici hârtiile eliberate de o instituţie nu sunt instrumentul de măsură a ei. Poate timpul, dar nici în această privinţă nu sunt sigură. Cert este că provin dintr-o familie de artişti, cu prieteni artişti, de la care am furat nu numai tehnică, ci şi comorile uceniciei. Nu cred că putem vorbi despre satisfacţie financiară, nu sunt Warhol, iar tablourile nu se vând ca pâinea. Pot câştiga foarte bine într-un timp scurt, iar apoi mă pot uita la pereţi câteva luni. Viaţă de artist! Satisfacţia de care aminteaţi nu este dată de bani, ci de identitatea cumpărătorilor, oameni cu un anumit nivel cultural, colecţionari care aleg să îmi cumpere lucrările.

Totuşi, acum urmezi cursurile Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii…
Repet, nu cred în hârtii, cred în fapte concrete. Urmez unul dintre programele masterale ale Centrului nu pentru că aveam nevoie să demonstrez ceva, ci pentru că mi-am dorit să îmi dezvolt cunoştinţele legate de film şi imagine dintr-o altă perspectivă.

Eşti o femeie extrem de frumoasă. Te-a ajutat acest lucru în ceea ce faci?
Nu ştiu cum mă vedeţi dumneavoastră, dar eu nu mă văd femeie şi cu atât mai puţin frumoasă în sensul denotativ. Nu am dimensiunile ideale, nu am tenul perfect, nu sunt o frumuseţe răpitoare, dar sunt o fată ce râde mult, care se crede copil în anumite momente, ditamai femeia în altele şi tot aşa. Cred că frumuseţea înseamnă adaptare. Mi-aţi spune că aceea e definiţia inteligenţei. Ei bine, poate sunt sinonime. În general, nu numai în ceea ce fac eu, imaginea este importantă. Vine la pachet cu o serie de avantaje, dar nu ştiu cum se face, mai mereu aduce probleme.

Am citit numeroase interviuri cu tine, dar aproape întotdeauna, în comentariile generate de ele se spunea că n-ai fi ajuns să faci atâtea lucruri dacă n-ai fi fost „Perla masonilor”. Eşti?
Asta mă întreb şi eu. Mai în glumă, mai în serios, este doar o poreclă şi nu am nicio legătură cu francmasoneria. Nu sunt foarte sigură că cei care îmi spun aşa au habar de ce înseamnă, preferând să asocieze ideea cu ritualuri oculte şi practici neortodoxe din plăcerea de a explica sau distorsiona imaginea unor lucruri foarte simple. În urmă cu patru ani am primit un premiu pentru activitatea desfăşurată din partea unei alte instituţii decât şcoala, ceea ce a devenit un bun afrodisiac pentru imaginaţia unor tineri în căutare de cancanuri.

Trebuie să recunosc, nu te-am văzut de prea multe ori în compania tinerilor de vârsta ta.
Am căutat şi caut să am în jurul meu oameni de la care am ce învăţa, indiferent de vârstă. Oameni care au un sistem de valori bine definit şi care să coincidă cu al meu.

Ai pomenit de sistemul tău de valori. Care sunt principiile după care te ghidezi?
Nu ştiu cine zicea că principiile sunt cele mai mari prejudecăţi. Cred că acela era un om care greşise foarte mult faţă de el şi voia doar să se simtă mai puţin vinovat. Nu trebuie să faci facultate la Sorbona pentru a simţi ce este bine şi ce este rău. Pentru mine, acestea sunt cele două principii din care derivă restul, precum: a fi corect, a fi onest, a fi loial, a ajuta etc. Pe scurt, eu cred în respectul faţă de sine, faţă de celălalt, prin respectarea unor legi morale ce acţionează în relaţiile interumane precum legile de circulaţie pentru conducătorii auto: a evita, pe cât posibil, existenţa victimelor.

Filmul preferat?
Godfather: „Great men are not born great. They grow great”.

Marea ta calitate şi marele tău defect.
Scepticismul mă scapă, scepticismul mă ucide.

Ce ţi-ai propus pentru 2014?
Să învăţ să joc poker. La propriu şi la figurat!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.