ÎN 1397, LA PARIS SE DĂDEA UN DECRET CARE „INTERZICEA MUNCITORILOR TENISUL, FOTBALUL ŞI JOCUL DE CĂRŢI, CARE PUTEAU FI PRACTICATE DOAR ÎN TIMPUL VACANŢELOR“
SE NUMEAU „NAIB“
Unii se hazardează şi-l desemnează nominal pe inventator, acesta fiind, în opinia lor, Wu – un personaj faimos pe vremea împăratului Kieh Kwei (circa 1800 I.C.), cel creditat că ar fi şi inventatorul jocului GO.
În Europa, cărţile de joc au ajuns în jurul anului 1360, aduse de arabi (sau armeni) mai întâi în Italia, apoi în Franţa. Prima atestare documentară a cărţilor de joc în Europa aparţine cronicarului italian Nicolas de Couvelluzzo: „În Viterbe (Vierbo), la 1379 a apărut un joc de cărţi originar din peninsula Sinai, care la arabi se numeşte naib“. Termenul de „naib“ era utilizat în India pentru a desemna cărţile de joc rotunde, dar era cunoscut şi în Spania, sub numele de „naipes“. În Franţa, una dintre primele menţiuni despre cărţile de joc este din anul 1392, când regele Carol al VI-lea a cumpărat trei seturi de cărţi de joc pictate de Jacquemin Gringonneur.
MICI OPERE DE ARTĂ
Dacă la început cărţile de joc erau desenate sau pictate de mână pentru nobilimea din nordul Italiei sau din Franţa, ulterior ele erau reproduse sub formă de gravuri în lemn, pe cupru sau cu ajutorul matriţelor, fiind mici opere de artă. Chiar dacă sunt destui cei care afirmă ca Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg (1400-1468) a tipărit primul pachet de cărţi de joc, alte surse susţin că prima matriţă ar fi fost realizată între 1430 şi 1450 de către un gravor german sau elveţian.
Pe atunci un pachet avea 78 de cărţi, format prin combinarea celor 56 de cărţi obţinute, cunoscute sub numele de Micile Arcane, cu cele 22 de cărţi cuprinzând simbolismul ezoteric al Tarotului, intitulate Marile Arcane.
