Războiul cu tine însuţi

Să fie cazinoul un „loc al pierzaniei“, aşa cum susţin unii?! Atunci lumea, cu toate tentaţiile ei, n-ar putea fi şi ea un loc al pierzaniei? Să fie pokerul un joc prefăcut, al norocului? Şi atunci teatrul, să fie şi el doar o prefăcătorie? Să fie ruleta o promiscuă încercare de înavuţire? Atunci jucătorii la bursele stabilizatoare/ destabilizatoare ale echilibrelor economice mondiale n-ar putea fi identificaţi cu simplii năzuitori către morgana norocului?

La urma urmei, puternic este cel care-şi controlează instinctele şi nu „exorcizatul“ dezbrăcat de tentaţii. Echilibrat este băutorul de vinuri bune, care ştie să-şi savureze „păcatele“, oprindu-se însă la timp, mereu înainte de a se prelinge printre picioarele mesei, pe podea, şi nu neapărat abstinentul căruia strugurii îi par mereu prea acri de teama unui început fără sfârşit. Într-o viaţă de om, câştigătorul nu se lasă înfrânt de cărţile pe care soarta i le-a împărţit la prima mână, ci caută în el resorturi, stări, voinţa de a năzui. Să fie rău să-ntinzi coarda norocului?! Să fie prea rău să tinzi la a depăşi condiţii?!

Jocul de noroc – hai să-l alintăm astfel – este de fapt un război cu tine însuţi; intenţia manifestă de a te lua de gât cu inefabilul, de a-ţi gestiona şansa. Curajul de a provoca, de a zgândări posibilul. Stăpânirea de sine în această confruntare este definitorie pentru caracterele puternice. Cazinoul, ca o viaţă în mic, îşi expune tentaţiile, îşi aliniază promisiunile, îşi dezleagă sirenele să-ţi încânte auzul… Dezleagă-te, la rândul tău, şi ridică mănuşa. Ştii când să-ncepi şi opreşte-te la timp! Trăieşte-te şi nu te lăsa trăit!

Şansa e ca femeia cu ştaif – mereu aproape de cel care nu-şi pierde capul.