Unul dintre cele mai dramatice, mai savuroase şi mai populare genuri de poker din lume, Texas Hold’em, este jocul despre care s-au scris un număr impresionant de pagini în ziare, reviste, cărţi şi pe internet.

Istorie

Locul său de naştere este Robstown, Texas, iar data apariţiei a fost fixată undeva la începutul anilor 1900. Jocul a fost introdus în Las Vegas în 1967, de către un grup de jucători texani, printre care şi legendarul Doyle Brunson. Timp de câţiva ani Hold’em se putea juca numai la Golden Nugget Casino din Downtown Las Vegas şi, din păcate, nu foarte mulţi oameni cu bani serioşi jucau pe atunci Hold’em. Abia în 1969, profesioniştii din Vegas au fost invitaţi să joace Texas Hold’em la intrarea Cazinoului Dunes (acum demolat). În acelaşi an a fost organizat primul turneu de poker, iar în cărţi intrase şi „proba” de Hold’em, jocul devenind ulterior principalul eveniment din cadrul turneului. În anii următori, Hold’em s-a răspândit şi în afara Nevadei, ajungând în cele din urmă vedeta meselor de joc din întreaga lume. Popularitatea sa a luat amploare în anii 2000, graţie expunerii masive în televiziune, internet şi în literatura populară.

MIZA ŞI JOCUL

O masă completă de Texas Hold’em este formată în general din nouă sau zece participanţi, dar se poate juca şi cu mai puţin, pentru o mână scurtă (minim doi jucători). Pentru începerea jocului se împarte câte o singură carte fiecărui participant, iar cel care are cartea cea mai mare va fi primul dealer. După fiecare mână, butonul alb al dealer-ului se mută către stânga, pentru ca toţi cei de la masă să ajungă în această postură.

Scopul principal al jocului este acela de a realiza cea mai bună combinaţie de cinci cărţi din cele de pe masă, întoarse de dealer, şi numite community cards, (acestea putând fi folosite de toţi participanţii la joc), şi cele două aflate în faţa fiecărui jucător, cu faţa în jos, numite şi Istorie History

hole cards. Cele cinci community constituie diferenţa faţă de Stud sau Draw, unde fiecare jucător are o mână proprie de cărţi. Community se întorc în trei faze ale jocului: în prima, un grup de trei cărţi, numite flop -, în a doua, o carte – turn card – şi în cea de-a treia, ultima carte – river card.

Ca şi în celelalte variante de poker, şi în cazul Texas Hold’em cei de la masă joacă pentru o sumă de bani pe care chiar ei o aduc în joc, şi care se numeşte pot. Jocul cuprinde câteva mâini, la finele fiecăreia dintre acestea banii revenind unuia sau mai multor jucători.

În Hold’em nu există antes, în schimb sunt folosite pariuri forţate, numite blinds. Înainte de împărţirea cărţilor, persoana din stânga dealer-ului face un pariu denumit small blind care, de obicei, este egal cu jumatate din pariul minim. Persoana din stânga lui small blind face big blind, egal cu pariul minim.

Mâna debutează cu un pariu „pre-flop“ (înainte de întoarcerea cu faţa în sus a celor trei cărţi), începând cu jucătorul numit „big blind“ (aflat la două locuri în stânga butonului de dealer) sau cu jucătorul din stânga dealerului, şi se continuă în sensul acelor de ceasornic.

După vizualizarea fiecărui grup de cărţi, participanţii pariază, de această dată, în cunoştinţă de cauză. O mână se încheie fie atunci când cei care rămân în joc arată cărţile şi câştigă cel cu mâna cea mai bună, fie când toţi în afară de un jucător de la masă au părăsit mâna şi au renunţat la pot. Potul revine, în acest caz, celui care a păstrat cărţile. Obiectivul jucătorilor nu este acela de a câştiga fiecare mână, ci mai degrabă de a lua decizii corecte din punct de vedere matematic. Pentru că fiecare jucător începe cu doar două cărţi, iar restul sunt împărţite, jocul reprezintă o şansă pentru o analiză strategică.

Şi astfel a apărut o mulţime de manuale de strategie, editate pentru a furniza jucătorilor recomandări în materie.

Să fie cazinoul un „loc al pierzaniei“, aşa cum susţin unii?! Atunci lumea, cu toate tentaţiile ei, n-ar putea fi şi ea un loc al pierzaniei? Să fie pokerul un joc prefăcut, al norocului? Şi atunci teatrul, să fie şi el doar o prefăcătorie? Să fie ruleta o promiscuă încercare de înavuţire? Atunci jucătorii la bursele stabilizatoare/ destabilizatoare ale echilibrelor economice mondiale n-ar putea fi identificaţi cu simplii năzuitori către morgana norocului?

La urma urmei, puternic este cel care-şi controlează instinctele şi nu „exorcizatul“ dezbrăcat de tentaţii. Echilibrat este băutorul de vinuri bune, care ştie să-şi savureze „păcatele“, oprindu-se însă la timp, mereu înainte de a se prelinge printre picioarele mesei, pe podea, şi nu neapărat abstinentul căruia strugurii îi par mereu prea acri de teama unui început fără sfârşit. Într-o viaţă de om, câştigătorul nu se lasă înfrânt de cărţile pe care soarta i le-a împărţit la prima mână, ci caută în el resorturi, stări, voinţa de a năzui. Să fie rău să-ntinzi coarda norocului?! Să fie prea rău să tinzi la a depăşi condiţii?!

Jocul de noroc – hai să-l alintăm astfel – este de fapt un război cu tine însuţi; intenţia manifestă de a te lua de gât cu inefabilul, de a-ţi gestiona şansa. Curajul de a provoca, de a zgândări posibilul. Stăpânirea de sine în această confruntare este definitorie pentru caracterele puternice. Cazinoul, ca o viaţă în mic, îşi expune tentaţiile, îşi aliniază promisiunile, îşi dezleagă sirenele să-ţi încânte auzul… Dezleagă-te, la rândul tău, şi ridică mănuşa. Ştii când să-ncepi şi opreşte-te la timp! Trăieşte-te şi nu te lăsa trăit!

Şansa e ca femeia cu ştaif – mereu aproape de cel care nu-şi pierde capul.

Nume sonore din fotbal, tenis sau biliard au dovedit, de-a lungul timpului, o înclinaţie deosebită pentru un alt tip de sport, etichetat cel mai adesea, pe nedrept, doar un joc de noroc. Pokerul profesionist şi turneele internaţionale de poker au atras atenţia multor VIP-uri, printre care şi sportivi celebri

Yevgeny Kafelnikov

Unul dintre cele mai mari nume din lumea sportului alb, Yevgeny Kafelnikov, are, odată cu ieşirea din arenă, un nou hobby – pokerul profesionist.

Tenismen de mare anvergură din 1992, Kafelnikov a câştigat în toată cariera sa 26 de titluri la simplu şi alte 27 la dublu, tenisul rotunjindu- i conturile cu peste 24 de milioane de dolari. Anul „negru“ în turnura pe care a luat-o cariera sa a fost 2003, cu adevărat nefast pentru tenismen. Primul număr 1 mondial dat lumii de Rusia, Kafelnikov, nu a mai reuşit să câştige niciun titlu ATP la simplu, prima oară în 10 ani, terminând anul cu cel mai mic punctaj ATP. Se pare că acesta a fost momentul care a determinat retragerea lui Kafelnikov din tenis şi începerea unui nou drum, în poker. Noua sa carieră nu înseamnă doar jocuri ocazionale la mesele cazinourilor lumii, unde starul sportiv încearcă să-şi sporească averea obţinută pe terenurile de tenis, ci înseamnă o nouă cursă profesionistă.

Obişnuit să fie cel mai bun, odată intrat în lumea pokerului, Kafelnikov l-a angajat pe Kirill Gerasimov, Rookie of The Year în pokerul profesionist în 2002, să îl pregătească. Pe 13 octombrie 2004, Kafelnikov a câştigat Campionatul Rus de Poker „Corona“, desfăşurat la Moscova, iar în 2005 a înregistrat o altă performanţă remarcabilă la Turneul Mondial de Poker.

Kafelnikov este extrem de popular în ţara sa, şi asta nu doar datorită tenisului, ci şi actelor sale de caritate. În 2001 el şi-a donat premiul de 137.000 de dolari câştigat la Moscova rudelor victimelor accidentului aviatic produs în apropierea oraşului său natal, Soci. Probabil că actele caritabile vor continua şi de-a lungul noii sale cariere de jucător de poker, dacă vom ţine cont de bunul obicei al VIP-urilor din întreaga lume, invitate să joace în turnee de poker în scop caritabil.

Până acum suma pe care Kafelnikov a câştigat-o din poker este de 147.145 de dolari.

Într-un interviu acordat cotidianului The Independent, fostul tenismen rus a spus despre trecerea sa la poker: „Cel mai important lucru a fost să nu-mi dezamăgesc fanii. Este foarte greu să îţi câştigi o imagine bună în Rusia. Odată ce reuşeşti să faci asta, eşti un erou.

Dar dacă faci un pas greşit, nici nu pot găsi un cuvânt care să descrie felul în care eşti tratat. Mi-am dedicat viaţa pentru a juca pentru Rusia. Am jucat toate meciurile de Cupa Davis, am câştigat aurul olimpic… Încă am o imagine foarte bună.“

Matthew Stevens

Sportul care a dat cei mai mulţi jucători de poker este, fără îndoială, biliardul, iar Matthew Stevens este unul dintre jucătorii de biliard care are drept hobby pokerul profesionist. Stevens s-a născut în 1977 la Carmarthen şi a început să joace biliard la nivel profesionist în 1994. Deşi remarcat drept un jucător excepţional, el nu a reuşit să obţină niciun titlu important în competiţii de gen până în 2003, când a câştigat Campionatul Britanic Travis Perkins, învingându-l pe Stephen Hendry în finală. Asemenea multora dintre colegi, Stevens a fost văzut de multe ori în turneele televizate de poker, competiţii în care s-a dovedit un foarte bun jucător şi un bun strateg.

El a participat atât la competiţii de Hold’em No Limit, cât şi la turnee Open de poker, în Marea Britanie, câştigând chiar unele dintre ele. Suma totală câştigată din poker este de 513.274 dolari.

În 2004, Matthew Stevens a câştigat cel mai bănos turneu de poker din Marea Britanie, încasând suma de 500.000 de dolari, după ce l-a învins pe fostul tenismen Yevgeny Kafelnikov şi pe campionul la Darts, Phil Taylor, în finala televizată a Openului de Poker 888.com Pacific. „Pare un vis faptul că am câştigat un turneu de tenis, deşi jucam de foarte puţin timp“, a spus Stevens, având o „vechime“ în competiţii în acel moment de numai 17 luni.

Teddy Sheringham

Pe numele său adevărat Edward Paul Sheringham, Teddy este celebru pentru cariera sa la cel mai înalt nivel competiţional în fotbalul profesionist. Sheringham şi-a făcut debutul în naţionala Angliei în 1993, la tuneul de calificare pentru Cupa Mondială din 1994. Cariera sa de fotbalist a început la Millwall, după care a fost împrumutat pentru o perioadă scurtă la Aldershot, înainte să fie cumpărat de Nottingham Forest pentru 2 milioane de dolari, în 1993. A fost apoi transferat la Tottenham, de unde a plecat în 1997 la Manchester United. Perioada de glorie de la Machester a fost urmată de revenirea la Tottenham şi din 2003 de transferul la Portsmouth. După încheierea sezonului 2004/2005 Teddy Sheringham a jucat pentru West Ham. În aprilie 2006, Sheringham a împlinit 40 de ani, având să devină cel deal doilea jucător (după Gordon Strachan) care a activat în Premier League la o vârstă mai mare de 40 de ani. În iulie 2007, Sheringham a plecat la Colchester United pentru un contract de un an, iar în martie 2008, el şi-a anunţat retragerea din fotbalul profesionist la finele acestui sezon. Pe lângă cariera sa în fotbal, Sheringham este văzut adesea jucând în turnee de poker. Încă din 2005, el a jucat la Fahrenheit Festival, din Southend-on-Sea, câştigând suma de 7230 de dolari, la 888.com Pacific Poker Open din Maidstone, unde a câştigat 20.000 de dolari, apoi în 2006 la acelaşi 888.com UK Poker Open, Maidstone şi în 2007 la 888.com UK Open IV, Maidstone, clasându- se pe locul 6.

Lucian Bute, campion modial la box, versiunea IBF, îţi lasă senzaţia că e prietenul tău de o viaţă. Zâmbitor, jovial, elegant. Îşi povesteşte viaţa, visele, munca. Totul într-o limbă română perfect articulată.

BOXUL, UN COUP DE FOUDRE

CUM E VIAŢA DE CAMPION MONDIAL? E o viaţă frumoasă. Sunt fericit că am ajuns aici. Asta mi-am dorit întotdeauna, să devin campion mondial. A fost visul meu din momentul în care am facut primul pas către boxul profesionist, în octombrie 2003, atunci când am semnat cu Interbox. Şi, exact după patru ani de muncă asiduă, am devenit campion mondial, am devenit numărul 1 în lume. Ceea ce este o realizare şi o împlinire extraordinară pentru mine.

INTERBOX A DAT TREI CAMPIONI MONDIALI LA BOX PROFESIONIST, TOŢI VENIŢI DIN ROMÂNIA. ESTE DETERMINANT AICI ROLUL TEHNIC JUCAT DE CANADIENI SAU PRIMORDIAL ESTE TALENTUL ROMÂNILOR?

Cred că este o combinaţie între talent şi implicare. Trebuie să ai în spate o echipă managerială foarte puternică pentru a fi corect promovat.

Faptul că Doroftei, primul campion mondial dat de Interbox, a fost român a reprezentat o deschidere extraordinară pentru noi – pentru mine, pentru Adrian Diaconu şi pentru alţi români care activează la acest club. Cred, de asemenea, că a contat enorm munca, seriozitatea noastră şi talentul. Ei fără noi nu ar fi reuşit şi nici noi fără ei.

Suntem o echipă, am lucrat împreună şi am ajuns la acest rezultat. Şcoala românească de box este cunoscută şi foarte apreciată în lume

SPUNE-NE CUM AI ÎNCEPUT BOXUL ŞI CÂND AI AJUNS ÎN CANADA?

Am început la 14 ani, la mine în Galaţi. Un prieten, boxer la vremea aceea, m-a luat cu el la sală. Am fost curios deşi, sincer, nu-mi plăcea deloc. Nici la televizor nu mă uitam la box… Îmi spuneam că nu e un sport pentru mine. În consecinţă, am mers întâmplător acolo, am făcut o pasiune şi n-am mai ieşit din sală până în ziua de azi. În Canada am ajuns datorită lui Leonard Dorin şi lui Rudel Obreja.

În 2002, Doroftei îşi apăra titlul mondial la Bucureşti. A venit Interbox, promotori, toată lumea. Eu boxam la amatori şi eram în lotul olimpic. Împreună cu domnul Rudel Obreja, preşedintele Federaţiei, am intrat în contact cu managerii lor. Interbox mi-a urmărit meciurile a văzut casete şi apoi m-a chemat la o evaluare în Canada. Am ajuns la o înţelegere şi în 2003 am semnat un contract pe trei ani.

CÂT DE MULT AI MUNCIT CA SĂ DEVII CAMPION MONDIAL?

Foarte, foarte mult! Am trecut prin momente grele, când pur şi simplu am vrut să renunţ. Îmi spuneam „gata, mă las, fac altceva!“. La amatori am fost dezavantajat de arbitri – furat pe faţă. O dezamăgire cruntă. Munceam un an ca să particip la o competiţie majoră – campionat mondial sau european -, eram favorit la medalii şi eram furat de arbitru în turul doi sau trei preliminar. Am trecut însă peste toate aceste momente şi am continuat să muncesc. Am muncit enorm şi am făcut foarte multe sacrificii ca să ajung până aici.

CE URMEAZĂ?

După octombrie 2007, când am devenit campion mondial, mi-am apărat centura pentru prima oară, anul acesta, în 29 februarie la Montreal, într-un meci cu William Joopy. Din păcate televiziunile din ţară au ignorat evenimentul. Am câştigat prin KO în repriza a 10-a.

Toată lumea a fost fericită, în special eu, pentru că am rămas campion şi ăsta a fost lucrul cel mai important. Acum mi-am luat o vacanţă pentru a fi alături de prietenul meu Adrian Diaconu la Bucureşti. Din 6 mai voi fi la Montreal pentru a-mi relua pregătirea. Următorul meci va fi undeva în luna septembrie-octombrie a acestui an. Nu s-au stabilit încă data şi locul desfăşurării, dar va fi un meci cu challengerul obligatoriu, mexicanul Librado Andrade, care se antrenează în America, la Las Vegas. Cei de la versiunea IBF, unde sunt eu campion, îmi impun acest meci pentru că ăsta este regulamentul.

ÎN TIMPUL LIBER, TE-A TENTAT VREODATĂ SĂ JOCI LA CAZINO?

Da, este o lume frumoasă, plină de viaţă. Chiar joc, şi am fost în mai multe cazinouri. De câteva ori chiar în Las Vegas. Pot să spun că dacă ajungi în Las Vegas şi nu joci înseamnă că n-ai fost acolo, pur şi simplu. Şi totuşi nu sunt un împătimit al cazinoului, nu mă tentează foarte, foarte mult. Dar pentru distracţie, cu prietenii, chiar îmi place. Avem un cazino mare la Montreal şi chiar şi aici, în Bucureşti, am fost de câteva ori. Merg pentru a mă distra, dar am limită, nu îmi place să dau totul, mă controlez.

ŞTII CĂ EXISTĂ VEDETE AFARĂ CARE JOACĂ ÎN TURNEE CU SCOPURI UMANITARE. DACĂ ŢI S-AR PROPUNE AI ACCEPTA?

Acum nu mi-ar permite timpul să merg în Las Vegas sau altundeva unde se desfăşoară un astfel de turneu. Poate pe viitor, când mă voi retrage, aş putea încerca, de ce nu, să particip în scop umanitar, pentru a ajuta copii defavorizaţi. Pentru moment, însă, mă voi concentra pe ceea ce vreau să realizez în viitorul imediat.

REPREZENTAŢI ŢARA VOASTRĂ CU MARE CINSTE ÎN CANADA, ŞI NU NUMAI. CUM SUNTEŢI VĂZUŢI ACOLO?

Mă uit la ceea ce se întâmplă în Canada, mai exact în zona Quebec- ului, unde îmi desfăşor activitatea şi aproape că nu-mi vine să cred. În 1976, când Nadia a devenit campioană olimpică cu primul 10 din istorie, a fost ceva extraordinar. Practic atunci s-a auzit despre România. Nadia este o zeiţă la Montreal şi cred că nu există persoană, dintre cei mai în vârstă, care să n-o cunoască. La rândul meu am fost foarte bine adoptat de canadieni. Le vorbesc limba şi ei au apreciat asta foarte mult. Mă consideră unul de-al lor. La ultimul meci, care a avut loc a doua zi după ziua mea de naştere, pe 29 februarie, 15.000 de spectatori îmi cântau, în picioare, La Mulţi Ani în limba franceză. Nu vă puteţi imagina ce a fost acolo şi cum îmi scandau numele… Este extraordinar ce mi se întâmplă acum la Montreal!

12►

Sâmbătă, 19 aprilie. Sala Polivalentă, Bucureşti. Cel mai important eveniment din lumea boxului găzduit vreodată în capitala României, Gala „Invincibilii“, a adunat împătimiţii de box din întreaga ţară, pentru a participa la un show extraordinar.

Show-ul a început la ora 18.30, cu meciul dintre canadianul Carl Handy şi rusul Vasily Andriyanov. Fără prea mare bătaie de cap, canadianul – partenerul de antrenament al lui Adrian Diaconu – l-a bătut pe Andriyanov, iar publicul saluta prima victorie dintr-o seară magnifică.

În următorul meci, ieşeanul Cristian Hodorogea a luptat cu spaniolul Raul Asencio Cerisuelo, încercând şi reuşind, după patru reprize, să rămână neînvins la profesionişti. După un al treilea meci, Silvio Branco (Italia) – Abdelkader Benzinia (Franţa), încheiat cu victoria italianului, în ring avea să urce un nou şi promiţă tor talent al României, crescut în curtea lui Interbox. Ion Ionuţ Dan, pe numele său de ring Jo Jo Dan, l-a întâlnit pe celebrul Raul Balbi, învins o singură dată în întreaga sa carieră, (peste 60 de meciuri, dintre care 38 câştigate prin KO) de Leonard Doroftei. A doua înfrângere avea să vină pentru Balbi tot la Bucureşti, şi tot din pumnul unui român. Jo Jo Dan l-a trimis pe argentinian la podea după doar trei runde, adjudecâ ndu-şi astfel titlul NABA la categoria superuşoară. Momentul loviturii decisive a ridicat pentru prima dată publicul în picioare, acesta celebrând alături de român o victorie uluitoare.

DIACONU-HENRY

Main-eventul serii de sâmbătă, 19 aprilie, a fost meciul dintre Adrian Diaconu şi americanul Chris Henry. Echipaţi cu tricouri inscripţionate de primăria Capitalei, „Toţi pentru Adrian“ şi cu steguleţe tricolore din hârtie, românii au umplut Sala Polivalentă pentru a vedea pe viu, pentru prima dată, chiar la ei acasă, cum un titlu de campion mondial se acordă unui român.

„Tyson cel Alb“, cum a fost supranumit de presă, sau pur şi simplu „The Shark“ (Rechinul), aşa cum preferă el să îşi spună, l-a învins la decizie, după 12 reprize de luptă fantastică, pe americanul Chris Henry. 12 reprize extrem de echilibrate, croşeuri, directe şi upercuturi împărţite de ambii sportivi, tensiune, nervi şi proteste. Spectacol magnific. La conferinţa de presă de după meci, americanul Chris Henry şi staff-ul său au contestat arbitrajul, lăsând să se înţeleagă că, deşi Adrian a fost un adversar dificil, a câştigat pentru că meciul s-a disputat în România. „Toată lumea îl numeşte pe Adrian Diaconu Mike

Tyson cel Alb, dar noi îl avem aici pe adevăratul Mike Tyson“, a spus antrenorul lui Henry la conferinţa de presă de după meci. Întrebat fiind dacă aceasta a fost cea mai grea partidă din cariera lui, Henry a răspuns că nu a fost, cu siguranţă, cea mai grea, dar că Adrian a câştigat pentru că întâlnirea s-a disputat la el acasă. Team-ul americanului a plecat de la Bucureşti convins că Diaconu a fost favorizat de arbitrul canadian al partidei, dar foarte plăcut surprins de atmosfera de la Polivalentă. „Este cea mai bună audienţă pe care am avut-o vreodată. A fost fantastic şi cred că am să revin“, a spus Chris Henry.

Pe de altă parte, proaspătul campion mondial, Adrian Diaconu, a recunoscut încă de la primele declaraţii că meciul cu Henry a fost cel mai greu din întreaga sa carieră, iar americanul – cel mai puternic adversar al său de până acum, dar că a dat totul ca să câştige, devenind astfel campion mondial interimar. „Spre final n-au fost cele mai bune reprize din viaţa mea, dar am fost mai deştept ca el şi am reuşit să menţin scorul pe care l-am obţinut în primele opt reprize, clar adjudecate. Am trăit momente extraordinare, publicul a fost incendiar. Auzeam în jurul meu un vuiet fantastic. Dar ar trebui să faceţi box ca să simţiţi ce am simţit eu în această seară“. Referitor la acuzaţiile lui Henry vizavi de arbitraj, Diaconu a replicat „Ce mai contează ce spune el acum?! Centura este aici!“ În termen de 120 de zile de la victorie Diaconu va trebui să lupte cu Chad Dawson, actualul deţinător al centurii cu diamante la categoria WBC, iar dacă îl va învinge va deveni campion mondial absolut la categoria semigrea. În cazul în care Dawson va refuza să lupte, centura va reveni, direct, românului.

AUDIENŢA

Nume grele din sportul românesc s-au aflat la Polivalentă pentru a-i susţine pe boxerii români, dar mai ales pe Adrian Diaconu. Printre cei prezenţi la Gală s-au numărat fraţii Becali, selecţionerul naţionalei de fotbal a României, Victor Piţurcă, fostul patron al Stelei, Viorel Păunescu, Mircea Sandu, Mitică Dragomir. Alături de ei au mai fost prezenţi foştii mari campioni ai României la box, Mihai Leu, Leonard Doroftei dar şi gimnasta Andreea Răducanu. Cu toţii l-au dat câştigător pe Adrian Diaconu, convinşi că „The Shark“ este într-o formă de invidiat şi că îi va face să fie mândri pe cei care au umplut Sala Polivalentă. Cel care a stat alături, trup şi suflet, de sportivii români pe toată durata Galei Invincibilii a fost campionul mondial Lucian Bute, venit din Canada, alături de Adrian Diaconu şi de Jo Jo Dan. Elegant şi extrem de charismatic, Bute a fost printre preferaţii aparatelor de fotografiat şi ai camerelor de luat vederi. Meci de meci el şi-a încurajat colegii, trăind emoţii extraordinare pentru fiecare dintre ei, deşi pronosticurile sale îi dădeau câştigători, fără drept de apel. Vizibil emoţionat de faptul că se află din nou acasă, Bute a mărturisit că Adrian Diaconu şi Jo Jo Dan, colegii săi de club la Interbox, trăiesc aceeaşi emoţie. „Este o onoare pentru ei să boxeze în faţa suporterilor, în faţa fanilor, şi cred că îi vor face să fie mândri de ei“, a spus Bute. Spera, de asemenea, că românii vor fi mândri şi de el la meciul pe care îl va disputa, cel mai probabil, în luna octombrie cu challenger-ul său obligatoriu, Librado Andrade, pe care este sigur că îl va învinge. „Centura va rămâne la mine“, promite Lucian Bute.

ORGANIZAREA

Federaţia Română de Box a reuşit odată cu această gală să deschidă seria unor evenimente extrem de importante de acest gen la Bucureş ti. „Este o mare victorie pentru boxul românesc şi pentru România, pentru că aşa ceva, cum a spus şi Chris Henry, se vede rar chiar şi în America. Cred că am demonstrat de ce sunt în stare românii. Aceasta este adevărata noastră faţă precum şi cea a boxului românesc. Sunt mândru de această gală, mai ales că a fost prezent aici şi preşedintele Traian Băsescu“. a spus Rudel Obreja la final. Gala a fost organizată cu sprijinul Primăriei Capitalei. Subscriind ideii lui Bute, potrivit căreia „Capitala boxului s-a mutat la Bucureşti“, primarul Videanu a spus că deşi nu se pricepe la box, pentru că „în politică nu se dau şi nu se iau pumni“, este alături de sportivii români şi speră că nu va fi singurul eveniment de această amploare găzduit de capitala României.

E frumoasă, e tânără, e sexy şi cu siguranţă a frânt multe inimi. Fosta Miss Playboy 2005, Andreea Spătaru, ne destăinuie din experienţele sale în cazinouri, dar şi despre experienţa Playboy.

EŞTI, FĂRĂ ÎNDOIALĂ, O FEMEIE FRUMOASĂ. CARE ESTE RELAŢIA DINTRE FRUMUSEŢE ŞI BANI, DIN PUNCTUL TĂU DE VEDERE?

Ştii cum e? Cu vârsta, a rămâne frumoasă presupune să investeşti bani, deci să-i ai. Cum vârsta mea se încadrează încă la categoria „tânără“, nu mă costă mult să fiu frumoasă. Cu toate astea, sunt conştientă că trebuie să am grijă de mine şi de felul în care arăt pentru că, după cum se ştie, „frumuseţ ea este trecătoare“.

EŞTI FAMILIARIZATĂ CU MEDIUL DIN CAZINOURI? AI JUCAT VREODATĂ ÎNTR-UNUL DINTRE ELE?

În mod cert nu sunt o jucătoare, dar sigur că am intrat într-un cazino.

Orice bucureştean de vârsta mea a intrat… E amuzant, dar de pariat am pariat sume mici aşa, doar de distracţie. Nu ţin minte cât… Dacă era vorba de o sumă mai mare, cu siguranţă aş fi reţinut-o

CE CREZI DESPRE PERSOANELE CARE FRECVENTEAZĂ CAZINOURILE?

Depinde. Sunt oameni care merg acolo ca să se distreze şi nu îşi pierd nici capul, nici casa, ci doar sume pe care şi le permit. Ei sunt ok. Pentru cei care îşi pierd capul la cazinouri simt doar compasiune. Ca pentru toxicomani.

Orice lucru făcut în exces… dăunează. Ca şi în acest caz.

VACANŢA PERFECTĂ ESTE ACEEA PETRECUTĂ ÎNTR-UN LOC IZOLAT, DEPARTE DE AGLOMERAŢIE, SAU MAI DEGRABĂ ÎNTR-UN ORAŞ COSMOPOLIT, CU MULT SHOPPING, CLUBBING ŞI NEAPĂRAT ŞI CU CEVA SENZAŢII TARI LA CAZINO?

Peste tot, pe rând, cu moderaţie. Depinde de starea pe care o am în momentul respectiv. Am perioade în care prefer un loc romantic, izolat de lume, altele în care sunt atrasă de locurile în care distracţia este „pe val“.

Aşa că îmi aleg locaţiile în funcţie de ceea ce simt.

EŞTI O PERSOANĂ MONDENĂ? ÎŢI PLACE SĂ IEŞI?

În limita bunului simţ, da. Recunosc, nu prea mă omor după mondenităţ i şi le-aş lăsa oricând pentru ami oferi o seară alături de cei dragi.

CUM DEFINEŞTI LUXUL?

Să am ce-mi place, în limita a 10% peste ce îmi permit.

APARIŢIILE ÎN PLAYBOY ŢI-AU SCHIMBAT ÎN VREUN FEL VIAŢA ?

Cu siguranţă în bine. Atât profesional, cât şi emoţional. Am mai multă încredere în mine, mai puţine inhibiţii…

CUM TE SIMŢI ÎN NOUA POSTURĂ DE PREZENTATOARE A PROPRIEI TALE EMISIUNI? ŞTIU CĂ ĂSTA A FOST UNUL DINTRE VISURILE TALE…

Da… un vis împlinit! Ce pot să spun… mă simt minunat. Chiar dacă la început am avut emoţii destul de mari, acum sunt într-o formă excelentă.

Mi se pare că fac acest lucru dintotdeauna. Bine, probabil că nu aş fi reuşit singură. Întreaga echipă este alături de mine şi mă sprijină. Şi mai există şi Tudor… Prezentăm împreună „E dimineaţă, naţiune!“ şi ne înţelegem perfect. Mai mult de atâta nici nu cred că îmi doresc în acest moment.

CÂT DE MULT TE IMPLICI ÎN REALIZAREA EMISIUNII, ÎN ALEGEREA INVITAŢILOR?

După terminarea fiecărei ediţii a matinalului, ne adunăm la o mică şedinţă. Acolo discutăm toate aspectele legate de emisiune: de la invitaţi, la proiecte de viitor.

Alina Nicolae, producătoarea noastră, ţine cont foarte mult de părerile echipei. Într-un cuvânt, atât eu cât şi Tudor ne implicăm în „desfăşurătorul“ emisiunii. Evident, tot profesioniştii rămân cei care iau decizia finală.

CE CREZI CĂ ATRAGE ŞI POATE MENŢINE O FEMEIE ÎN VIAŢA POLITICĂ?

Nu cred că toate femeile intră în politică, se dezvoltă în politică şi se menţin în politică la fel.

Cred că fiecare femeie se menţine şi se lansează în felul ei.

SPUNEAI LA UN MOMENT DAT CĂ NU AI EXCLUDE O POSIBILĂ INTRARE ÎN POLITICĂ, DATĂ FIIND ŞI FORMAREA TA. TE MAI GÂNDEŞTI LA ASTA?

E prematur… încă. Momentan mă bucur de noua postură, aceea de prezentatoare, şi… voi mai vedea.

Complexul Wynn Las Vegas Resort and Country Club (adesea numit doar „The Wynn“), este o locaţie de cinci stele situată pe Las Vegas Strip, în Paradise, Nevada.

Complexul, a cărui valoare a fost estimată la 2,7 miliarde de dolari (cea mai mare sumă cheltuită vreodată în SUA pentru o locaţ ie cu capital privat), poartă numele celui care a înfiinţat cazinoul, Steve Wynn, fiind dealtfel principala proprietate a companiei Wynn Resorts Limited. Numele original pentru acest proiect a fost „Le Reve“, ulterior fiind schimbat în „Wynn“ Las Vegas, cu mult înainte ca lucrarea să se fi încheiat. Wynn Las Vegas s-a deschis în 28 aprilie 2005, la aniversarea naşterii soţiei lui Wynn.

WYNN CASINO

Nimic din ceea ce se leagă de Wynn Casino nu este încropit cu jumătăţi de măsură. Aşadar niciun fel de surpriză ca, odată ajuns aici, să pătrunzi într-unele dintre cele mai atrăgătoare interioare şi mai luxoase decoruri, să te afli în faţa unora dintre cele mai valoaroase obicte de artă, dar, mai ales, să te identifici cu o atmosferă fantastică, devenind martorul sau beneficiarul unor câştiguri fabuloase. Deşi are vagi asemănări cu un alt cazino celebru din Vegas (Bellagio), Wynn Las Vegas a „personalizat“, cu adevărat, jocurile la cel mai înalt nivel, punându-şi amprenta asupra lor prin eleganţă şi aerul stylish. Sentimentul de apartenenţă la o clasă socială cu totul aparte îl vei avea chiar dacă te vei aşeza, să spunem, în faţa unui aparat cu fise. La Wynn chiar şi cei care se distrează, jucând pe mize relativ mici, sunt trataţi egal cu „simandicoasele feţe“ ale societăţii. Dacă ţi-ai găsit locul la o masă care îţi convine, cu o miză care îţi convine, atunci aici este locul tău!

MESELE DE JOC

Localizate la etajul principal al cazinoului, mesele de joc de la Wynn includ nume precum Baccarat, Black Jack, Big 6, Carribean Stud, Roulette, European Roulette, Let it Ride, Mini Bac- carat, Pai Gow Poker, Three Card Poker, Casino War. Pe lângă acestea, în plus faţă de „competiţ iile“ tradiţionale, la Wynn poţi juca Wynn Megabucks, Windfall, The Wind Signature Series WYNN 7, Wynn Casf For Life şi Wynn Monte Carlo.

CAMERA DE POKER

„Surpriza Wynn“ oferită celor pasionaţi de jocuri „serioase“ este „Camera de poker“ cu 26 de mese, la care se poate juca Texas Hold’em, Omaha Hi-Low şi combinaţ ii. Mizele limită merg de la 4/8 dolari la 100/200 dolari. În plus, la Wynn sunt disponibile şi turneele de Hold’em fără limită. Deşi relativ proaspătă, camera de poker de la Wynn şi-a câştigat deja o reputaţ ie extraordinară, datorită nivelului ridicat la care se joacă.

Ceea ce trebuie să ştii însă, de fiecare dată când alegi Wynn Casino Las Vegas, este că aici se joacă în stil mare cu adevărat! Deşi sunt multe mese de joc, de la Blackjack (inclusiv genialele mese situate pe marginea piscinei) la Carribean Stud şi Let It Ride, nu vei găsi prea multe care să ofere limite standard de 5$ pentru pariuri. Cele mai multe mese au miza limită de 15 dolari, şi chiar şi acestea pot fi greu de găsit în perioadele aglomerate. În timp ce la alte cazinouri, jocul la această limită te-ar promova la mesele în jurul cărora se strâng cele mai selecte companii, pentru o mână de 15 dolari, la Wynn nu vei fi nici măcar observat.

Mogulul cazinourilor, Steve Wynn, a transformat Las Vegas-ul dintr-un bârlog al jocurilor de noroc într-o adevărată atracţie, făcându-l să apară în imaginaţia colectivă ca locul în care adulţii pot vedea ce n-au văzut şi pot face aproape tot ce le trece prin cap şi încă n-au făcut. Şi, mai ales, locul unde pot juca, orice, 24 de ore pe zi..

Au apărut în China, în secolul al doisprezecelea. Iniţial au fost bancnote (se ştie că banii de hârtie au fost inventaţi de chinezi) şi reprezentau chiar valoarea câştigurilor. Pentru a vedea cum au evoluat primele cărţi de joc, putem arunca o privire la plăcuţele din jocul Mahjong.

În Europa, cărţile de joc au intrat mai târziu, via India, unde au suferit ceva modificări, devenind asemănătoare cu cele din ziua de azi. Trebuie menţionat faptul că, în India, cărţile de joc erau rotunde, de unde provine şi desenarea lor în oglindă, pentru a putea fi văzute din orice poziţie, iar jucătorii să nu aibă timpi morţi în care să aranjeze cărţile din mână.

Nu este cunoscut un an exact şi nici cine le-a adus. Se ştie însă ca în anul 1278 ele existau. Atunci, Petrarca a lansat o lucrare intitulată „Despre remediile proastelor obiceiuri“, în care trata şi jocurile. Nu se specifică clar dacă este vorba despre jocurile de cărţi sau altfel de jocuri, dar dat fiind faptul că sunt tratate ca nişte vicii, se poate presupune că era vorba despre jocul de cărţi.

Până în Europa, cărţile de joc au mai trecut pe la persani şi mamelucii din Egipt. Acolo au căpătat formele umane. Iniţial, mamelucii foloseau numele comandanţilor militari sau al sultanului, pentru a preciza care carte este mai mare ca valoare. Cele trei cărţi mari cu reprezentare umană se regăsesc şi astăzi în pachetele de cărţi de joc, sub forma regelui, reginei şi a valetului. La mameluci ele se numeau „malik“ (rege), „na’ib malik“ (vicerege) şi „thani na’ib“ (al doilea vicerege).

Cele mai vechi menţionări clare ale cărţilor de joc datează din secolul al XIV-lea. În 1371 în Spania, în 1377 în Elveţia şi în 1380 în Florenţa, Paris şi Barcelona. Un candidat pentru cea mai veche menţiune poate fi o ordonanţă din Paris, din 1369, care se referă la jocurile de noroc. Nu menţionează cărţile de joc, dar o republicare a sa din 1377 menţionează clar jocurile de cărţi, fără a le anunţa ca pe o noutate. Primul act oficial din Europa prin care este cumpărat un pachet de cărţi de joc apare în 14 mai 1379, emis de către Johanna, ducesă de Brabant, Wenceslaus şi Luxembourg, către un servitor prin care îi solicită să-i cumpere pachetul.

Iniţial, cărţile de joc erau din lemn şi se pictau de mână. După apariţia tiparului, găsim şi cărţile tipărite. O variantă mai scumpă a acestora era reprezentată de cele gravate. Semnele au suferit numeroase modificări. De exemplu, trefla este o sabie stilizată. Cele patru semne folosite astăzi, au fost oficializate în Franţa, pe la 1480. La fel şi imaginile. Până să ajungă rege, regină şi valet, s-au mai folosit variante alternative de rege, regină, cavaler şi servitor.

Regele era cea mai mare carte din joc. O perioadă, în statele germane, acesta a făcut schimb cu regina, dar s-a revenit în câţiva ani, moda neprinzând la jucătorii care erau preponderent bărbaţi. Asul era iniţial cartea cu cea mai mică valoare, aceea de unu. Lucru ce se observă şi acum pe cărţile de joc, deoarece are un singur simbol. A devenit cea mai valoaroasă ca urmare a unor jocuri practicate în Franţa după Revoluţie. A fost o imixtiune a politicului în jocuri, deoarece noii conducători ai Primei Republici franceze au dorit ca să demonstreze că în regimul lor, cei asupriţi, consideraţi de vechiul regim ca fiind ultimii oameni, sunt acum mai valoroşi decât regele. Termenul de „as“, provine din jocurile de zaruri. Termenul de „valet“, în engleză „Jack“ vine de la faptul că iniţial cartea se numea „Knight“ (cavaler) şi avea ca prescurtare „KN“. Simbolul era prea asemănăor cu cel al regelui (K, de la „King“). Termenul de „Jack“ provine dintrun joc în care schema colectării tuturor „cavalerilor“ se numea „Jack“. Astfel, cărţile cavalerului şi servitorului au devenit una singură, iar cartea cu valoarea 11 a dispărut.

Ideea indiană de imagine în oglindă, pentru a se putea vedea de sus în jos şi de jos în sus, a venit în Europa mai târziu, în 1745. Abia în 1799 a fost adoptată oficial iar în 1802 în America de Nord. Iniţial, jucătorii aranjau cărţile cu imagini, lucru ce consuma timp şi dădea o idee adversarilor cam ce fel de cărţi sunt ţinute în mână. În timpul primei republici din Franţa, cărţile cu imagini au fost schimbate în „Libertate“, „Egalitate“ şi „Fraternitate“, ideile simbol ale revoluţiei. Mişcarea nu a fost deloc gustată de jucători, care nu mai ştiau care carte este mai valoroasă. Revenirea la forma iniţială s-a produs în Franţa anului 1805.

Cartea „joker“ a apărut într-un joc din Alsacia, numit Euchre. În germană se numea „juker“, după numele cărţii din acel joc. Cartea a fost preluată mai întâi în SUA, apoi a revenit în Europa. Era creată pentru a fi cea mai bună carte din joc, neavând pereche. Desenul bu fonului a fost preluat din cărţile de tarot, fără o justificare anume. Dat fiind faptul că era o carte aparte, în diferite jocuri a primit diferite însemnătăţi. În unele jocuri poate înlocui orice carte, în alte jocuri poate fi cea mai valoroasă, iar majoritatea jocurilor nici nu îl folosesc. În unele jocuri a apărut ideea creării unui al doilea joker, de o valoare mai mică. Astfel, existau doi jokeri: cel mare şi cel mic sau cel roşu şi cel negru. Diferenţierea se făcea prin culorile vii, în special roşu, cu care era colorat jokerul mare şi lipsa culorilor pentur jokerul mic. Din acest motiv avem în prezent un joker colorat şi unul alb-negru, chiar dacă jokerul colorat poate la unii fabricanţi să nici nu conţină culoarea roşu. În final, suportul de plastic a apărut în secolul XX, pentru a conferi o rezistenţă mai mare. Iniţial, cărţile din hârtie erau doar placate cu plastic.

Acum, în diferite regiuni, însemnele de pe cărţile de joc pot să varieze. În loc de celebrele inimă neagră, inimă roşie, treflă şi caro (romb), mai pot fi folosite inima, clopotul, frunza şi ghinda (în Europa centrală) sau moneda/soarele, spada, cupa şi bastonul (Italia). De asemenea, în anumite regiuni, pot lipsi o parte dintre valorile înscrise pe cărţi, fiind prezente numai de la 6 în sus (Elveţia), pot lipsi valorile 8, 9 şi 10 (anumite regiuni din Italia). Alte variante pot fi înlocuirea regelui, reginei şi a valetului cu alte imagini. În unele regiuni din Spania, se practică un sistem puţin ciudat, în care valetul are valoarea de 10, regina este înlocuită de cavaler cu valoarea de 11 iar regele cade la 12.

Deşi au aceleaşi valori cu sistemul universal, mai adăugăm la variaţiuni şi cărţile pentru orbi, în alfabetul Braille. Deşi cărţile arată la fel, în anumite regiuni pot fi „citite“ diferit. Pentru unii valetul se citeşte „servitor“, chiar „cavaler“ (o reminiscenţă a vechii cărţi), „soldat“, „prinţ“, „copil“, „arcaş„. Regina poate reprezenta o „doamnă“, o „damă“, o „femeie“ sau o „prinţesă“. Destul de rar, regele este considerat „împărat“ sau „Cezar“.

Unul dintre puţinii practicanţi ai jocurilor de noroc al cărui nume poate fi găsit în Wilkipedia, enciclopedie universal recunsocută, este David Reese, campion mondial la poker. Considerat cel mai mare jucător al tuturor timpurilor, el a caştigat peste 3,5 milioane euro doar din concursurile oficiale la care a participat.

A fost cel mai tânăr jucător inclus în Poker Hall of Fame: abia împlinise 40 de ani. De fapt, David a fost probabil cel mai tânăr jucător de poker din lume, ţinând cont de faptul că a învăţat secretele pariurilor când avea doar 6 ani. Născut în Centerville, Ohio, Reese a fost nevoit să amâne un an şcoala din cauza unor probleme de sănătate. Copilul pasionat de fotbal a făcut atunci primii paşi spre o carieră la care nimeni nu se gândea, jucând poker cu cartonaşele colorate în chipurile jucătorilor săi preferaţi. Stimata doamnă Reese, mama sa, a fost aceea care l-a învăţat în acel an de graţie cum să bată un pachet de cărţi, cum să le-mparte, cum să le „citească“. Dar nici chiar ea nu a intuit marele jucător care se ascundea în David. Nici chiar ea nu s-a aşteptat ca fiul ei să ajungă în câteva luni să câştige jocurile împotriva bunicului sau a prietenilor mai mari.

A continuat să joace şi în liceu. Şi-a impresionat atat de mult colegii, încât la absolvire, aceştia au „înobilat“ camera în care obişnuiau să joace împreună atribuindu-i numele lui. Altfel, David plănuise împreună cu familia să urmeze facultatea de drept, dar înainte de a începe cursurile, acceptat fiind deja la Stanford Laww School, s-a hotărât să viziteze Las Vegasul. A ajuns în oraş cu 400 de dolari, pe care i-a transformat în 66.000 într-o singură noapte. Şi astfel, excursia de un week-end s-a transformat în perpetua excursie a vieţii sale printr-o lume stălucitoare, lumea jocurilor de noroc şi a cazinourilor.

A câştigat campionatul World Series of Poker în 1978, 1982 şi 2006, ultimul dintre ele reunind 143 de jucători din toată lumea care au jucat – ca probe impuse – 5 variante de poker. Concursul a durat 3 zile, până când la masă au rămas doar cei mai buni dintre cei mai buni ai lumii. Când s-a ridicat, Reese avea în buzunare cea mai mare sumă câştigată vreodată la un turneu oficial: 1,78 milioane dolari. Dar marele David Reese a preferat întotdeuna concursurile neoficiale, în care se pot câştiga bani mulţi cu adevărat, iar pariurile merg până la un milion de dolari. Cunoscuţii spun despre el că îi păsa de bani mai mult decat de faimă. De altfel, nici măcar nu îi plăcea să fie recunoscut. Chiar în acea lume, a jucătorilor, a Las Vegasului, putea intra într-un cazino sau se putea plimba pe străzi, fără ca nimeni să îşi dea seama cine este. Juca fiecare joc cu pasiune. Atunci când se aşeza la masa de poker uita de tot şi toate. Înainte de orice îi plăcea să simtă cărţile în mâini şi să urmărească fiecare gest al partenerilor de joc. S-ar putea spune că pokerul a fost viaţa lui. Indiferent de cărţile pe care le avea, sau mai mult de atât, de problemele pe care la avea, partenerii de joc spun ca Reese era totdeauna foarte calm, neclintit. Şi niciodată nu se enerva, nici măcar atunci când dealerii neîndemânatici încurcau jocul.

Dar norocul, pasiunea şi inteligenţa cu care juca poker nu s-au regăsit şi în alte preocupări pe care le-a avut de-a lungul timpului. A avut mai multe afaceri care au dat faliment una după alta: curse de cai, un post de televiziune, puţuri de petrol, minerit şi cercetări pentru descoperirea Titanicului sau a Arcei lui Noe.

Asta nu a însemnat însă că Reese a avut vreodată probleme financiare. Spre deosebire de alţi jucători, care după ce câştigau cheltuiau imediat ceea ce obţinuseră, Reese spunea totdeauna că scopul jocului este să câştige bani cu care să se poată proteja el şi familia lui, bani care să îi ridice standardul de viaţă. Din păcate banii câştigaţi de-a lungul timpului nu l-au ajutat să găsească antidotul potrivit împotriva pneumoniei care l-a doborât la pat în decembrie 2007, pentru ca, în cele din urmă, să-i declanşeze criza care l-a omorât în somn.

Într-un fel se poate spune că i s-a îndeplinit încă o dorinţă. Într-un interviu dat unui ziar american cu ceva vreme în urmă David „Chip“ Reese spunea: „voi înceta să joc la propriile mele funeralii, şi doar Dumnezeu ştie ce o să fac după asta.“